Vise si revelatii - Dara

Să facem cunoştință

Oare cum ar fi? - 22 septembrie 2009

Mesajde DARA » Joi, Oct 18 2012 3:41 am

Iubiti prieteni, :love36 am avut un vis-revelatie spre dimineata zilei de 22.09.2009 si am considerat ca sunt informatii de descifrat pentru multi dintre noi, asa ca...

Eram o adunare mare de oameni undeva intr-un fel de statiune montana cu un peisaj superb. Urma sa plecam intr-o excursie. Noi cei de acolo eram organizati in diverse grupuri, insa nimeni nu avea un conducator de grup, fiecare stiind ce are nevoie grupul, completandu-ne reciproc. Insa toti care ne aflam organizati astfel, asteptam un semnal de la cineva ce parea a fi coordonatorul tuturor grupurilor, dar nimeni nu-l cunostea. La un moment dat cineva din multime a spus: "gata putem sa plecam".

Astfel ca eu, impreuna cu sotul meu, cu multi colegi si prieteni de aici de pe grupul acesta si din alte locuri, am plecat pe un traseu, pe niste poteci de munte care serpuiau printr-un peisaj superb prin paduri. Am ajuns intr-un loc in care nu mai erau copaci, iar verdeata era putina. Predominau stancile semete, abrupte, dar primitoare (adica nu iti transmiteau acel sentiment de panica, frica). Trebuia sa trecem printr-un fel de Pas prin care nu incapeam decat unul odata si sa-i asteptam intai sa treaca pe cei ce veneau din sens opus, de la o inaltime mai mare. Stand si asteptandu-i pe cei ce veneau de sus, sotul meu ma intreaba: "Uite, o cunosti?!". Ma uit intr-acolo si ma vad pe mine cea de acum, obosita si trista (toti aratam ca venind de pe front). Ma cuprind niste emotii teribile si o compasiune de mine insumi, vazandu-ma atat de obosita. Am observat apoi ca mai multi dintre noi aveau o astfel de dublura (extensie). Urma sa dam mana cu noi insine. A fost o senzatie pe care nu o pot descrie in cuvinte, in momentul in care i-am atins mana celei ce eram tot eu, iar ea, asa obosita cum era, m-a privit cu duiosie si mi-a zambit din coltul gurii (caci se straduia din rasputeri sa nu para obosita) spunandu-mi: "Trebuie sa va grabiti, sa ajungeti la Cremenea (o Pestera cu ape si focuri cu intrare in interiorul Terrei, imi explica), apoi la Sfinx, caci acusi este 29 Noiembrie". Observ atunci ca si celelalte "sosii" transmit acelasi mesaj "originalelor lor" sau "clonelor"… cine stie… A fost ca un fel de predare a stafetei si fiecare pleca mai departe dupa ce vorbea cu "prelungirea" sa. Astfel noi cei din grupul in care eram am ajuns pe un platou muntos. Ni s-a comunicat ca suntem in Bucegi si ca in apropiere de noi este Sfinxul.

Era acolo o casa uriasa, un fel de Cabana Moderna, cu terasa, balansoar si camerele se puteau inmulti sau mari, dupa necesitati, la fel si mancarea. Pe usi erau placute pe care scria "Media". Sotul meu, foarte sobru, (in realitate nu este asa) a chemat un ingrijitor al acelei case (erau mai multi) si efectiv i-a poruncit sa schimbe placutele si sa le puna pe cele cu "Primo", ceea ce s-a facut imediat. Am ramas acolo noi toti, sa ne odihnim putin si sa ne sfatuim, pentru a putea merge mai departe spre Pestera Cremenea (am cautat pe net, dar nu am gasit o pestera cu o astfel de denumire, decat doua localitati, una in Jud. Cluj si alta in Mehedinti – asa cum se intampla in vise, probabil ca este vorba de simbolistica… ). Am plecat doar o parte dintre noi spre acea locatie, ceilalti alegand sa ramana la Cabana minunata asteptandu-ne reintoarcerea, iar altii s-au hotarat sa plece inapoi pe drumul pe care am venit, impreuna, argumentand ca nu mai pot astepta inca o zi pana vom merge la Sfinx.

M-am trezit in timp ce mergeam spre Sfinx ca sa il inconjuram tinandu-ne de maini si intonanad un cantec. Era o melodie ingereasca superba, care ne-a insotit pe tot drumul de la Cremenea spre Sfinx si toti eram fericiti.

Cam asta a fost, in mare, excursia mea inspre dimineata zilei de 22 Septembrie. Cand m-am trezit, le-am pus cap la cap si mi-am adus aminte de spusele Alexandrei (pe cand ne faceam noi planuri de ajungere pe 22 Septembrie, de Echinoxiu, la Sfinx), ca daca iti doresti cu adevarat ajungi…

Am ramas cu sentimentul reintalnirii cu mine insumi (o traire pe care nu stiu cum sa o exprim ca intensitate…. dar stiu ca atunci cand m-am vazut asa, ca de pe front, de la razboi, m-am intrebat cum de am reusit sa ajung astfel…) si cu data de 29 Nov. Daca stiti ceva despre aceasta data, sa-mi spuneti va rog, eu stiu doar ca este 11.11.11 in numerologie. Cand i-am pove lui Emil visul, mi-a spus ca si el a fost intr-o excursie, un fel de statiune, cu mine si mai multi… S-au potrivit multe.

A mai fost cineva in excursie? Poate mai mergem si la noapte sa cantam, sa ne imbratisam, sa ne prindem in Hora Iubirii, Armoniei si Pacii!

Ce ziceti, ne intalnim?!... :yahoo

Oare cum ar fi... ca mergand pe strada sa ne intalnim cu noi insine? :angel17

P.S. - in intervalul 22 Septembrie si pana acum cand am postat aici, am mai primit de la prieteni vise asemanatoare cu al meu (ii rog daca citesc sa isi posteze si ei viziunea) si deasemenea am mai aflat ca in apropiere de Crucea de pe Caraiman curge un raulet ce se numeste Cremenea (nu degeaba sunt atat de puternice energiile acolo - vedeti si poza de aici ceva se intampla in acea zona). Apoi imi mai amintesc de bunicul meu ce a plecat Acasa pe cand implinea 100 de ani, care ne spunea ca: "Atunci cand veti incepe sa aveti vise - revelatii asemanatoare, vremurile sunt aproape".

VA IUBESC! :soare: :curcubeu:
DARA.
DARA
 
Mesaje: 56
Membru din: Lun, Noi 06 2006 8:47 pm

Raiul din ape - 4 aprilie 2010

Mesajde DARA » Joi, Oct 18 2012 3:50 am

Duminica (04.04.2010) am simtit o stare de moleseala iesita din comun, astfel ca mi-am zis: „Trebuie sa ma odihnesc putin", asa ca am atipit pret de un sfert de ora. Totusi auzeam si ce se intampla in juru-mi, in planul fizic. La un moment dat m-am vazut pe mine cea de acum, impreuna cu multi alti semeni (ii stiam perfect pe toti, dar nu-i pot descrie din punct de vedere al trasaturilor fizice, ii simteam ca vibratie, ca facand parte din mine) pe o plaja intinsa. M-a frapat acea imagine pentru ca nu am vazut nici un copac, cladire, stanca, ci doar nisip (pietris) si valurile Oceanului (asa credeam eu ca este un ocean). Cineva din grupul acela (stateam in forma de cerc, asezati pe nisip si tinandu-ne de maini) s-a sculat si ne-a dat fiecaruia cate un bat de bambus, de grosimea unui creion, foarte fin prelucrat, care la un capat era ca un balon mai mic (asa cum sunt dovleceii aceea ornamentali care au o tija mai lunga). Priveam mirati la acel obiect si ne intrebam la ce foloseste. Ni s-a spus ca avem mare nevoie de el, pentru ca vom pleca intr-o calatorie mai deosebita, calatorie ce se va desfasura prin apa. Astfel ni s-a indicat ca trebuie sa il tinem mereu in gura, pentru a putea respira pe perioada cat vom fi in adancuri.

Ni s-a parut interesant si abia asteptam sa plecam. Nu am fost informati unde mergem, ci doar ca vom face o excursie in adancuri. Zis si facut. Am inceput sa intram pe rand in valuri, pana ce apa a trecut peste noi, tinand in gura acea tija si innotand in sir ordonat unul dupa celalalt.


Imagine


Dupa o perioada, indrumatorul nostru ne-a facut semn sa ne oprim si la un semnal ne-am grupat in cerc, iar in mijlocul nostru au aparut doi delfini albi, (nu stiu daca exista delfini albi, eu nu am auzit, dar acestia erau albi) care au luat locul indrumatorului. Astfel ca tinandu-ne dupa ei am ajuns in fata unei pesteri mari si am inceput sa intram prin unul din culoarele pesterii, pe rand, unul cate cate unul. In fata noastra se contura o perdea (am crezut initial ca este o cascada, dar ce cascada sa fie acolo pe fundul apei, mi-am zis) de apa, perdea prin care trebuia sa trecem mai departe prin acea pestera.


Imagine


Am trecut si mare ne-a fost mirarea cand am constatat ca nu mai aveam nevoie de acele tije de bambus, iar aceasta pentru ca nu mai era apa. Parca era un fel de clopot urias acolo. Dar uimirea cea mai mare a fost cand am vazut ca aici erau alti oameni, oameni ca si noi. Aveau un fel de costume de scafandru pe ei, de culoare alba in combinatie cu albastru si verde de mai multe nuante, insa nu toti, ci doar cativa, ceilalti erau imbracati lejer, in haine din tesatura de in (asa am apreciat eu), foarte fine si vaporoase (semanau cu iile noastre ca material). Ne-au primit cu multa bucurie, venind cu bratele intinse inspre noi, de parca ne asteptau, imbratisandu-ne. Am observat la cei care nu purtau acele costume de scafandru (cum le-am vizualizat eu) ca aveau imprimat pe piele, ca un fel de tatuaj, un desen reprezentand un delfin sau chiar mai multi. Am mai vazut acolo si animale, dar doar pisici, caini (cu precadere de lup) si porumbei (putin mai mari decat ai nostri) de diferite rase si culori, erau o splendoare. Cam atat am realizat la prima intalnire, fiindca nu puteam sta in acel spatiu decat o perioada mai scurta, iar aceasta pentru ca aerul de acolo era mult prea tare pentru noi. Asfel ca am plecat, la fel cum am venit, trecand prin aceleasi etape si fiind insotiti si de cei doi delfini albi care ne-au fost tovarasi o bucata de „drum de apa".

Au urmat apoi si alte vizite, cred ca am facut cam cinci astfel de scufundari in adancuri la prietenii nostri balai, cu ochi verzi sau albastri, luminosi si mereu cu zambetul pe buze. Am observat ca pestera lor avea coloane pe alocuri, frumos sculptate cu motive geometrice, florale, cap de leu, creneluri, canaturi, ca fiecare avea un sector de care se ocupa, unii preparau substante intr-un fel de laborator, altii vorbeau intr-o limba ciudata cu animalele invatandu-le sa execute anumite miscari, altii faceau meditatii, incantatii, curatenie, sau diverse lucruri pe care nu stiu cum sa le definesc pentru ca nu am un termen de comparatie.

Curioasa din fire, am intrebat cum de au ajuns sa locuiasca acolo si de ce nu vin la suprafata. Au spus ca au ramas acolo de la scufundarea Atlantidei si ca atunci s-au salvat foarte putini, iar aceasta cu ajutorul delfinilor care i-au ajutat sa faca clopotul de aer. Am inteles astfel de ce mai toti (eu am aproximat cam 100 de oameni, din cati s-au lasat vazuti) aveau tatuat pe pielea lor alba, desene reprezentand delfini.

Nu voiau sa vina la suprafata (cel putin, nu inca) pentru ca aveau treaba acolo in adancuri. Spuneau ca aerul de la suprafata este inca foarte greu pentru ei, fapt care le-ar diminua anumite capacitati si ca ei se ocupa de falii, pentru a nu le lasa sa se deplaseze prea mult, iar in aceasta activitate sunt ajutati de delfini si uneori de balene, acestia transmitandu- le unde sonore, unde pe care ei le percep sub forma de vibratii de anumite frecvente, astfel ca stiu unde trebuie actionat. Faceau totul mental, prin concentrare si uniune in telepatie (asa ne explicau) cu cei de la suprafata pamantului sau din stele. Deseori primesc si ajutorul fratilor de pe Luna, atunci cand axa magnetica sufera perturbatii. In situatii de urgenta isi folosesc navele din dotare pentru a transporta anumite tehnologii din alte spatii terestre sau stelare, unde se intalnesc cu frati de ai lor.

Incepea sa imi placa tot mai mult sa fiu acolo in „Raiul din Ape” si ma obisnuisem si cu calatoria, de parca o faceam de cand lumea si pamantul, parandu-mi-se drumul tot mai usor de strabatut.

Ma tot intrebam cum de stie conducatorul grupului nostru pe unde trebuie sa intram, caci totul era uniform si arata identic (o mare de ape si nisip, fara nici un reper). Atunci cred ca cineva din grup mi-a auzit gandul, ca mi-a spus: „Intrarea este pe langa insula cu serpi, nu se vede de aici, dar este prin apropiere". Wow, mi-am zis, dar de ce trebuie sa trecem pe langa ei, ca nu prea ma dau in vant dupa ei, insa nu imi este nici teama, asa ca... no problem!

Am uitat sa va spun ca toate aceste dialoguri si intre noi, dar si acasa la "oamenii-delfini" (cum i-am botezat pe prietenii din adancuri) nu se desfasurau prin rostirea cuvantului, prin vorbire, ci telepatic.

M-am trezit din atipeala, revenind in corpul meu fizic (cam brusc, ca m-au durut toate cele dupa aceea) si mi-a ramas aceasta „mirare" in privinta serpilor. Dar astfel am inteles ca am calatorit la fratii din Marea Neagra, iar intrarea, Portalul, era pe undeva pe langa Insula Serpilor.

Mi-au prins atat de bine aceste calatorii astrale, pentru ca am mai adunat un buchet de flori de iubire neconditionata. Astfel inima mea a inteles ca nu tot ce este in interiorul pamantului este rau (precum am fost invatati, cum ca acolo ar fi salasul... cuiva) si ca nu numai ce este in afara (pe langa noi sau in stele) este bun. Ar fi ca si cum am considera ca tot ce vine din interiorul nostru este rau si ca numai ce vine din afara noastra este bun, ca doar aceea este Lumina, uitand ca ea se afla si in noi si nu trebuie decat se ne conectam la Sursa Universala, care este aceeasi pentru toti.

Si am mai invatat ceva, extrem de important, ca trebuie sa ai curaj si incredere in tine insuti, sa-ti doresti din tot sufletul, apoi totul vine de la sine, caci sinele nostru superior stie ce are de facut. Un prieten drag imi spunea: “Stii, oamenii accepta mult mai usor sa mearga pe un drum batatorit, ma refer la acele informatii deja rulate la infinit prin mass media – pentru cele ce sunt informatii noi, de prima mana, ei asteapta pe altii sa faca primul pas, ca nu cumva ei facand pasul sa riste, in cazul in care informatia ar fi eronata.”

Spiritul meu liber m-a calauzit permanent sa cercetez lucruri noi si sa le simt vibratia, iar ceea ce am simtit in aceste calatorii interdimensionale, pot sa va spun cu mana pe inima, a fost iubire pura, fara nici o urma de teama sau incertitudine. Incepusem probabil sa ma plictisesc de aceleasi subiecte (ca la scoala primara unde mereu copii de astazi repeta aceleasi texte pe care le-au repetat si parintii, devenind cu timpul un fel de roboti ce pierd prezentul, in asteptarea trecerii timpului) si mi-am dorit din tot sufletul sa aflu mai multe, sa simt si sa inteleg cu inima.

“Indrazniti, eu am biruit lumea, spunea cel mai mare Invatator al tuturor timpurilor”, pentru mine, Iisus Christos – aceasta fraza ma urmareste mereu si ma ajuta sa merg mai departe, avand convingerea ca particica de univers ce se afla in mine imi va dezvalui orice mister si imi va indruma pasii spre binele meu cel mai inalt.

Cu iubire infinita! :curcubeu: :soare:
DARA.
DARA
 
Mesaje: 56
Membru din: Lun, Noi 06 2006 8:47 pm

Calatorie in jurul pamantului - 19 mai 2010

Mesajde DARA » Joi, Oct 18 2012 4:01 am

Imagine

M-am vazut pe un varf de munte, impreuna cu inca 12 persoane, pe care le stiam cu siguranta de undeva, dar nu reuseam sa imi dau seama de unde. Ni s-a comuncat mental, de o voce masculina, ca suntem pe Muntele Omului si in curand vor veni mijloacele noastre de transport. Am observat la scurt timp in zare, niste obiecte ce semanau cu avioanele. Dar cand au ajuns aproape de noi, am vazut ca de fapt erau... dragoni. Au „aterizat” delicat de jur imprejurul nostru, incadrandu-ne intr-un cerc si aplecandu-si gaturile lungi, astfel incat sa putem urca usor, ca pe o scara. Ciudat, dar erau ca numar tot 13, atat cati eram si noi. Noi, cei veniti acolo, ne uitam unii la ceilalti, ne-am zambit, am facut un gest afirmativ din cap si am urcat fiecare pe cate un dragon. Erau de culori diferite. Al meu era argintiu si avea ochi albastri. Mai erau aurii cu ochi verzi, albastri cu ochi violet si verzi cu ochi galbeni sau ochi de culoare cafenie. Atat culorile ochilor cat si cele ale pielii aveau diferite nuante. Nu aveau coarne pe cap (asa cum sunt prezentati prin diferite imagini pe internet sau filme), semanau mai mult cu dinozaurii. Trupurile nu le erau acoperite cu solzi, ci pielea lor parca era un fel de catifea groasa, dar fina. Aripile erau uriase, parca din mai multe bucati (asa cum sunt zmeele pentru copii), fiind si ele catifelate. Picioarele se terminau cu niste degete subtiri, insa nu ascutite si nici incovoiate, fiind si ele imbracate tot in acea piele ca si catifeaua. Fiecare dragon avea in jurul gatului un inel (un fel de accesoriu), dintr-un metal argintiu cu irizatii galbui. Am inteles ca acel accesoriu era pus acolo pentru a ne putea tine de el in timpul zborului.

Ni s-a transmis din partea lor ca au venit sa ne duca intr-un spatiu din afara Terrei (undeva in stratosfera). Au facut acest lucru nu pentru ca nu puteam zbura singuri, ci pentru ca trebuia sa ajungem toti care ne-am adunat pe munte, intr-o zona anume, de unde puteam vedea si intelege ce se intampla in prezent pe Terra.

Zis si facut, am „decolat” – zborul a fost magnific – tinandu-ne fiecare de acel inel din jurul gatului dragonului. Am observat ca din acel inel ieseau niste fasii albe care semanau cu hamurile cailor, erau fasii de lumina, dar un fel de lumina „solida”, care iti dadea posibilitatea sa te poti tine mai bine si sa ai mai multa siguranta. Stand acolo pe spinarea dragonului meu, ma tot uitam cum carmea cu coada lui puternica prin aer, despicandu-l aidoma elicelor avioanelor. Ma simteam in siguranta de parca eram un solomonar. Ce minunat se vedea totul de acolo de sus, iar noi cei 13 ne zambeam unii altora fericiti.

Iata insa ca am ajuns la destinatie. Am „aterizat” pe un fel de deal albastrui si pufos ca norii. Totul in jur mirosea a aer primenit (ca dupa o ploaie de vara). Aici mai erau si alti dragoni care adusesera alti oameni. Am vazut ca erau din toate rasele de pe pamant, dar erau si din cei pe care nu ii vazusem pe planeta noastra. Acestia aveau diverse forme geometrice ale capului, sau aveau pielea, ochii si membrele, diferite de ale noastre. Unii aveau membre ca ale pestilor, altii ca ale insectelor sau felinelor, iar ochii erau pozitionati diferit. Emil m-a intrebat, dupa ce i-am povestit, daca nu mi-a fost teama sau daca nu mi-au provocat o stare de dizgratie acele fapturi. Nu, nu am simtit asa ceva, totul mi se parea in ordine si nu mi-am pus nici o clipa astfel problema, dimpotriva, am considerat ca totul este asa cum trebuie sa fie, realizand ca sunt venite acolo si fiinte din afara planetei noastre, dar care erau interesate ce se intampla pentru a ne ajuta. La un moment dat, cineva din acea mare adunare ne-a trasmis urmatoarele: „Suntem pe un strat din jurul Terrei, intr-un astfel de unghi de unde se poate vedea in ansamblu intreaga planeta.” Am privit intr-o anumita directie indicata telepatic de un dragon mare alb. Era singurul de culoare alba si mai mare ca dimensiuni, fata de cei care ne adusesera pe noi cei 13, de pe Muntele Omului. Nu imi dadeam seama daca dragonul le vorbise telepatic si celorlalti (care parca stiau singuri ce au de facut), dar oamenii toti ascultau indicatiile lui.

Pamantul se vedea ca o tabla uriasa de sah, doar ca piesele de pe „tabla de sah” erau diferite ca numar.
    Patratelele verzi si maro reprezentau formele de relief (mai putin apele).
    Regii si reginele erau continentele.
    Turele (turnurile) erau rasele actuale ale popoarelor.
    Caii erau apele de toate marimile (oceanele, marile, fluviile).
    Nebunii erau curentii de aer ce se plimbau bezmetic pe „tabla de sah”.
    Pionii erau tarile actuale, asa cum le stim pe harta.
Ni s-a prezentat astfel un joc de sah in care rolul principal il aveau Caii (apele), care mereu circulau pe zonele verzi de pe tabla de sah (adica prin campii, nu pe patratelele maro – muntii) si in jurul regilor si reginelor (continentele). Era plin de „nebuni” in jurul cailor, de parca voiau sa ii alerge mereu si mereu spre alte piese de pe „tabla”, iar pionii (tarile), abia faceau fata pentru a nu fi scoase din joc.

Am privit uimita toata aceasta desfasurare, mai ales ca eu nu ma pricep la sah, intelegand mai greu toata acea desfasurare de forte. Cand eram mititica ma mai uitam la tatal meu, caruia ii placea tare mult acest joc, si mi s-a parut foarte interesanta denumirea pieselor de pe tabla, dar atat, eu nu am jucat niciodata sah.

Am intrebat cum se va termina. Mi s-a transmis ca totul depinde de „Nebuni” (curentii de aer), iar ei pot fi controlati de oamenii de pe Terra. Cum? (am intrebat). Prin ganduri (mi se transmite de mai multe voci – nu stiu ale cui erau, dar nu semanau cu cele ale dragonilor, erau mai subtiri), ganduri emise de oameni, care sa aiba o astfel de frecventa incat sa linisteasca densitatile ce compun curentii (nebunii).

Am promis, noi toti cei de acolo, ca le vom transmite tuturor aceasta si ne-am luat ramas bun, intorcandu-ne la locul de unde am plecat, dar fara dragoni, ci singuri, plutind prin vazduh ca niste stelute.

La aterizare am observat in zare Sfinxul nostru din Bucegi, astfel am dedus ca plecasem de pe Varful Omul (Muntele Omului). Ne-am imbratisat noi cei 13, luandu-ne zborul care incotro. Nu am plecat direct spre zonele de unde venisem, pentru ca trebuia sa lasam la locul din care ne-au luat dragonii inelele (fiecare aveam cate unul), pe care ei il purtasera in jurul gatului (acea „lumina solida”).


Am revenit in corpul meu fizic. Cred ca am fost cam mult plecata (nu m-am uitat initial la ceas), pentru ca imi simteam trupul rece precum gheata si aveam senzatia ca daca ma misc brusc ma voi sparge im mii de tandari. Asa ca am revenit cu incetinitorul la viata cotidiana, gandind ca de acum incolo trebuie sa emit doar ganduri de compasiune, iubire neconditionata, pace si armonie si sa insuflu aceasta tuturor semenilor ce imi ies in cale. Primii sunteti voi, cei ce cititi acum aceste randuri si carora va transmit toata iubirea, pretuirea si recunostinta mea si a celor ce m-au insotit in aceasta calatorie si in cele precedente!

Cu iubire infinita! :soare: :curcubeu:
DARA.
DARA
 
Mesaje: 56
Membru din: Lun, Noi 06 2006 8:47 pm

Padurea cu stele - 21 aug 2010

Mesajde DARA » Mar, Noi 13 2012 11:23 pm

Imagine


Minunati si dragi prieteni, :love36 tocmai am sosit dintr-o calatorie mai neobisnuita, asa cum sunt drumurile mele extracorporale, astfel incat m-am apucat repede sa va astern pe hartie aceasta noua experienta a mea, poate impreuna vom deslusi mai multe.


Am ajuns intr-o zona feerica, intr-un fel de curte uriasa (semana cu un domeniu vast), in care erau tot felul de constructii de diferite forme si culori, insa nu din beton, ci din pietre de munte si lemn. In acea curte curgeau si rauri si erau mai multe parcuri cu banci (bancile si scaunele erau sub forma de busteni asezati in tot felul de pozitii, pentru a fi cat mai comoda sederea celui ce dorea sa le foloseasca). In acele parcuri erau foarte multi oameni si fiecare era imbracat intr-o anumita culoare. Cei ce aveau culori asemanatoare erau stransi intr-un anume parc, altii de alte culori in alt parc. Eu m-am nimerit la cei imbracati in alb, desi nu mi-am dat seama initial cu ce sunt imbracata. Parca tot cautam pe cineva in aceea multime, cand deodata ma simt prinsa de mana dreapta. Era o fetita pana in 7 anisori, cu parul blond-auriu, ochii de un albastru ca peruzeaua, imbracata intr-o rochitica alba, lunga, dintr-un material diafan cu broderii si dantele. Mi-a spus ca o cheama Alaia. Am luat-o in brate, am sarutat-o pe frunte, m-am prezentat cu un nume pe care nu mi-l mai amintesc, apoi cand am lasat-o jos am constatat ca imbracamintea mea este aidoma cu a ei. Mi-a spus ca ma invita la o plimbare, dar afara din acea curte. M-am bucurat tare mult de invitatie, mai ales ca mie imi place sa fac mereu altceva decat face toata lumea, astfel ca-mi suradea sa nu stau printre acele grupuri, fara sa fac ceva anume, ci sa explorez teritorii noi.

Era o vreme superba, fara nici un nor, iar cerul parca stralucea. Alaia ma tinea de mana dreapta, se uita mereu la mine si imi zambea. Varsta pe care o am disparuse brusc, parca intinerisem, de la ocheadele ei strengaresti si de la zambetu-i feeric. Dar iata ca am ajuns intr-o padure. Era una total diferita, fata de cele vazute de mine in planul fizic fiind. Copacii erau asezati in forma de cerc (mai bine zis cerculete, cerculete, formand o spirala uriasa) si erau foarte mari, ca arborii sequoia, avand parca un fel de demnitate, personalitate (ii simteam foarte vii). Micuta Alaia m-a dus pana in mijlocul acestei mirifice paduri si mi-a propus sa ne asezam pe iarba moale, fina, de culoarea jadului, dar culcate cu fata in sus, pentru a putea privi cerul. Zis si facut. Insa mare mi-a fost mirarea ca in plina zi, noi puteam vedea cerul de noapte. Adica desi in jurul padurii si in padure bateau razele soarelui, spre varful copacilor lumina nu deranja ochii, astfel ca in plina zi noi vedeam stelele si nu oricum, ci pe o bucata de cer de forma circulara (asa se vedea din locul in care eram asezate). Diferea de cerul pe care il stiam eu, cu configuratia stelara obisnuita cand ieseam la plimbare seara inainte de culcare. Stelele acestea erau asezate in diverse grupuri ce formau figuri geometrice, dar vazute in plan tridimensional. Eu puteam sa exclam doar “wow…” (“oau” - in traducere :laugh5 ). Vezi, …, (mi-a spus pe nume) zise Alaia, acestea ce le vedem noi, nu sunt stele ci sunt Nave, iar acolo este casa lor. Am ramas muta de uimire, astfel ca nu am mai reusit sa intreb nimic. Ne-am ridicat din acea pozitie si ne pregateam sa ne intoarcem in aceea curte uriasa, insa am observat pe unul dintre copaci un fel de avizier (un afis). Ma apropii sa vad ce scrie si constat ca era scris cu litere mari:

ETAPE DE PARCURS PENTRU DEZVOLTAREA OMENIRII
Apoi sub acest titlu erau trecute patru etape, sub forma de date calendaristice:

23.08.2010
31.08.2010

insa pe celelalte doua le-am vazut ca prin ceata si nu am reusit sa le retin cu siguranta, stiu doar ca una (o etapa sub forma de data calendaristica) era sigur in noiembrie si ultima in decembrie.

Dupa aceasta constatare, ne pregatim de plecare, insa observ ca nu pasesc, ci sunt la jumatate de metru deasupra solului si cu fetita de manuta pluteam asa pe acolo ca doi fulgi de nea, incercand sa ne rezemam una de cealalta, caci se facuse un curent de aer foate puternic. Am reusit sa “decolam” spre unde am venit, mai bine zis sa plutim. Era un sentiment pe care nu il pot reda in cuvinte, pentru ca acestea sunt prea putine ca sa-l poata descrie. Cand am ajuns la locul nostru din paduricea aflata pe domeniul-curte, cei de acolo ne priveau cu cu multa dragoste si ne asigurau ca totul este in regula, doar ca cine trebuia sa vina (profesorul) nu a mai venit.

Alaia a chicotit strengareste, mi-a trimis niste bezele, dupa care a disparut in multime. Nu am mai reusit nici macar sa-i multumesc. Auzeam in gand doar vocea ei de clinchet cristalin, ca o muzica de clopotei, spunandu-mi: “Astazi am invatat detasarea, iar data viitoare vom zbura pana la stele (nave). Te iubesc”.

Am revenit in corp, de data aceasta mult mai lin, insa pastrez inca senzatia de plutire si o compar cu cea prezenta, care mi se pare aidoma unui bolovan ce se viseaza cu aripi. Trebuie sa mai slefuiesc acest bolovan (trupul), pentru a-l face diafan. La urma urmei si bolovanii pot zbura, nu-i asa?! :yahoo


Cu profunda recunostinta va imbratisez cu toata iubirea mea!
DARA
:curcubeu: :soare:


Luci scrie:Draga Dara, iata cateva repere, sper sa ajute. Sunt informatii de pe net.

Alaia (Alaya) este esenta luminoasa, din care omul este o raza. In budism exista ideea numita alaya, teoriile referitoare la alaya vijnana, teorii care exista in germene inainte de secolul al VI-lea si care au fost puse in evidenta si dezvoltate de savantii scolii Mahayana. In sanskrita cuvantul alaya descrie un depozit personal al constientei. Contine esenta despre cum percepem noi lumea si experientele vietilor noastre individuale, si orice ni se intampla noua se iveste de aici. Aceste seminte ale orice gandesti, spui si faci tu sunt ingropate acolo. Si atunci cand se ivesc conditiile, anumite seminte se deschid.

Termenul sanscrit alaya inseamna receptacol, adica alaya este un receptacol de constiinta-cunoastere. Trebuie remarcat ca in budism constiinta este echivalent cu cunostinta si aceasta inseamna "a fi constient de un fapt material sau mental". Vasubandhu va incerca sa dea un suport teoriei alaya, declarand ca el insusi ar putea sa produca efectul, dar el imprima in radacina constiintei (mula vijnana) niste virtualitati, energii sau seminte care vor rodi. Acestea se numesc vasana (memorie, amintire).

Deasemenea, in sanscrita (limba inrudita cu a noastra) "alaya" are corespondentul in romana "alai".


Cu drag,
Lucia
DARA
 
Mesaje: 56
Membru din: Lun, Noi 06 2006 8:47 pm

Calatorind prin mine - 30 iun 2011

Mesajde DARA » Mar, Noi 13 2012 11:25 pm

Imagine

Ma simteam excelent, din toate punctele de vedere (nu aveam nici un discomfort fizic, nu ma gandeam la nimic, aveam o stare de euforie inexplicabila…). Am atipit pentru o scurta perioada de timp (cat sotul meu repara ceva pe la autoturism) si m-am trezit undevaaa…, intr-un loc in care era noapte. Eram putin confuza, caci parca pluteam intre doua lumi si stiam ca cea din care tocmai am plecat era soare. Locul in care ma aflam acum, era intunecat, dar acest intuneric nu imi producea emotii care sa ma tulbure in sens neplacut, nu imi era frica, eram doar putin dezorientata, caci nu stiam unde sunt si incotro sa ma indrept. Mi-am zis sa stau locului, sa am rabdare si sa incerc sa ma acomodez cu starea in care eram.

A durat putin acest repaus, iar asta pentru ca am vazut venind de undeva, de deasupra capului meu (nu ma vedeam pe mine ca trup fizic, dar stiam ca sunt eu, ca un fel de energie, ca o stare…) o lumina alba, stralucitoare. Wow, mi-am zis, vine o cometa…, dar lumina aceea s-a facut tot mai mare si a umplut tot spatiul pe care initial l-am perceput ca intuneric. Era acolo un intreg univers, nu am cuvinte destule sa exprim ce am vazut. Prin acea lumina, am vazut ca locul in care ma aflam era plin de planete de diferite marimi si culori (asa cum le-am invatat la scoala si cum stiam eu cu ce sa compar acele forme), apoi printre ele erau diverse forme de relief – munti gen canioane, munti mai ascutiti, mai domoli, dealuri impadurite cu copaci falnici pana la arbusti si diferite flori, defilee, vai pline cu ape, campii…

Ciudat, ca printre toate acestea treceau si sosele si chiar autostrazi. Ce combinatie deosebita, mi-am zis, ce planeta cu alte planete si cu toate toate formele de relief, cu autostrazi si sosele o mai fi si aceasta? Da cum de nu sunt si animale (desi vazusem ceva miscandu-se prin ape, precumj mormolocii si niste insecte ce zburau printre crengile copacilor), apoi cu minunatia asta de autostrazi ar trebui sa fie plin de masini si unde sunt…, una, alta, - ma tot intrebam in mine. Incep sa ma plimb prin toata aceasta tesatura constatand ca fiecare planeta, forma de relief, etc., avea o alta culoare sau aceeasi culoare, dar in tot felul de nuante, tot locul acela fiind luminat de un fel de curcubeu (rezultat din intalnirea tuturor acelor lumini).

Ma plimb pe acele autostrazi albastrui si la un moment dat vad venind spre mine o sfera alba, ma ia si tot ce vazusem pana acum a disparut. Acum nu se mai vedea decat o mare de ape (cum sunt marile si oceanele) de un albastru azuriu diafan, din care din cand in cand ies la suprafata mingiute mici ca bobul de mustar si de mac, de culoare galben-auriu. Unele erau si argintii si nu erau rotunde, aveau forme de stelute cu diferite colturi (ca marime si numar). Cu cat eram mai preocupata, cu atat acele stelute se inmulteau si se roteau, formand diverse legaturi intre ele, ca o dantelarie fina precum o panza de paianjen. Doamne cat este de frumos aici, as vrea sa mai raman! :fly2

Dar esti tot timpul (aud o voce ce seamana identic cu vocea mea si care parca imi traduce). Acest loc este interiorul trupului tau, iar ceea ce vezi, nu sunt planete si forme de relief. Ceea ce numesti a fi: “planete de diferite marimi si culori” sunt organele tale interne: inima, fierea, rinichii, vezica urinara, ovarele. Canioanele si muntii sunt plamanii, ficatul, splina. Colinele si dealurile sunt intestinele, etc. Arborii si arbustii sunt sistemul nervos cu neuronii in plina activitate (ceea ce ai asemuit cu insectele zburatoare). Apoi soselele, autostrazile sunt arterele si venele tale prin care curge “apa” (sangele) ce transporta acele mici “vietuitoare”, care sunt particule de energie (prana). In acest moment te afli in interiorul unei celule si ai ajuns aici cand te-a luat acea “sfera” de energie de pe “autostrada” pe care circula sangele tau. Dupa cum ai spus, aici (la nivel de celula) totul este albastru si galben – acel albastru spre verzui si alb si galben auriu-argintiu, mai greu de comparat cu nuantele culorilor invatate. Ceea ce ai vazut ca sunt stelute sau sfere mici iesind din apa, (inmultindu-se si asezandu-se in diverse configuratii) este ceea ce se intampla la nivel de ADN. Ai vazut modificarile ce au loc la nivel celular, in strucura ADN-ului tau. Acestea au loc in fiecare creatie, de la piatra pana la om. Oamenii au posibilitatea de as aprinde singuri lumina constiintei prin constienta (asa cum ai vazut), prin intentie, dorinta, incredere, relaxare…

Am ramas muta de uimire, trezindu-ma propulsata pe patura de pe iarba pe care atipisem. Afara era soare, nimic nu se schimbase, doar eu care iesisem… la suprafata mea.

Aceasta revelatie mi-a amintit de o incursiune pe care am avut-o cu multi ani in urma (inainte de a ajunge la Doamna Desanca :heart35 ), pe cand eram bolnava. Doream tare mult sa stiu de ce am acele dureri intr-o anumita zona a corpului, astfel ca intr-o noapte cand dormeam m-am vazut calatorind prin mine (nu prea aratam bine in general, era totul mai tulbure). Am ajuns in zona in care aveam dureri si am vazut ca acolo erau niste mlastini de culoare maro, pe alocuri cu gri inchis, care se tot intindeau. La doua zile dupa acest vis am fost la medic si mi s-a facut o ecografie (apoi analize diverse…). Arata exact ca in visul meu (in nuante de la negru spre gri, medicul spunandu-mi ca ceea ce e negru inseamna sange inchegat), iar ceea ce vazusem eu ca mlastina de culoarea gri inchis si maro, era o tumoare ce avea sange inchegat in jur si care incepuse sa se intinda prin “tentaculele” gri (celulele care mureau, care erau asfixiate, metastaza).




.
DARA
 
Mesaje: 56
Membru din: Lun, Noi 06 2006 8:47 pm

Darul Sinelui - 3 sept 2011

Mesajde DARA » Mar, Noi 13 2012 11:28 pm

Recent am implinit o varsta mai “rotunda”, iar sinele meu superior mi-a facut un Dar. Mi-am zis sa il impart cu voi. Iata-l:

Eram pe jumatate adormita si m-am trezit cu mai multi semeni intr-o sala de cinema. Stateam toti undeva sus la un balcon, chiar langa aparatul de proiectie de la care se difuza filmul ce se derula pe ecran. In film, eram tot noi cei de la balcon, dar nu la varsta de azi, ci in perioada cand ne pregateam de terminarea facultatii, avand bratele pline cu flori. Fiecare de pe balcon se cauta din priviri pe acel ecran. Tot cautandu-ne din priviri, n-am observat ca o parte din cei de pe ecran s-au desprins din acel film si acum erau oameni de lumina ce stateau sub balcon si ne priveau direct (fata in fata).

Am fost atat de surprinsi cand ne-am vazut pe noi cei tineri uitandu-se la noi cei maturi, ca n-am scos nici un cuvant. Am auzit insa toti “maturii” (acelasi ecou venind de la ei): “timpul si spatiul nu exista, sunt doar iluzii in care ati investit multa energie creand separatie”.


M-am trezit cu un sentiment straniu de aselenizare. Oare mai sunt eu cea de odinioara? Sincer, ma simt ca la 18 ani, doar ca mai am de lucrat putin la muschi si de dat jos cateva kilograme, in rest sunt… “majora”, astfel ca va imbratisez pe toti cu iubire infinita!

DARA :soare:
DARA
 
Mesaje: 56
Membru din: Lun, Noi 06 2006 8:47 pm

Cupola - 13 sept 2011

Mesajde DARA » Mar, Noi 13 2012 11:29 pm

Astazi 13 septembrie, spre dimineata, am avut o revelatie, un vis aevea. :angel17

Multe evenimente minunate au avut loc in viata mea pe data de 13 – pentru mine 13 este un numar minunat (ca si celelalte) – cel mai cel dintre toate, fiindca minunea mea de copila, a venit pe Terra intr-o zi de Miercuri 13. :angel13:

Eram intr-un loc cu lume multa, un fel de piata cu flori. Din cand in cand, ma opream din admiratul florilor si priveam cerul. La un moment dat acesta mi s-a parut straniu, parca murise, nu mai avea viata. Norii, soarele, luna, stelele (caci l-am vazut si noaptea), parca nu mai erau reale, ci desenate ca intr-o pictura 3D, foarte frumos realizata, insa… tot pictura – asa percepeam eu ca fiind tot acel “peisaj”, fara “pulsatia” stiuta. Poate este doar perceptia mea, imi zic si intreb trecatorii. Ei dau din umeri, sugerandu-mi astfel ca nu stiu, nu le pasa, ori le este indiferent, preocupati fiind mai mult de ceea ce se intampla “la sol”. Raman singura in acea multime, nimanui nu-i pasa de cer, ci doar de cele terestre, iar cei carora le pasa… tac. Curioasa fiind, imi zic sa cercetez cerurile. Ridic o mana (precum Superman) si ma inalt in vazduh, mai aproape de nori, apoi de soare. Ciudat, nu simt nici umezeala norilor si nici fierbinteala soarelui, iar in fata mea vad o poarta mare, alba, cu o arcada imensa.

Dau sa o deschid, insa o voce puternica imi spune:

Inca nu este gata. Dumnezeu a pus pe cei mai buni specialisti dintre inginerii lui arhitecti, constructori si artisti sa “redecoreze” cerul si pamantul. Deocamdata acesta este peisajul cerului vostru, asa cum sunteti obisnuiti. Planeta Pamant este intr-o "cupola". In clipa urmatoare vad un ecran (ca la cinema) pe care se derula imaginea Terrei de marimea unei nuci, asezata intr-un balon (cum sunt acele baloane de sapun, cristaline si diafane), cam cat o piscina rotunda.

Era minunata imaginea aceea si simteam ca imi transmite asaaa… o stare de bucurie nemarginita.

Vocea continua:

Cand calatoria va fi terminata si totul va fi redecorat, nu veti mai avea nevoie de astri. Un nou Cer si un nou Pamant va fi, iar voi veti fi soarele, luna, stelele lor, luminand din voi insiva. Nu mai este mult si toate acestea vor veni. Ele sunt deja, doar ca mai este putin de retusat. Pana atunci, Acum, doar Fiti. Noi cei “de sus”, asta facem. Mai sunt si Noi "cei din mijloc" si "cei de jos", cei cu care suntem strans legati. Ei au misiunea de a mentine vibratia de la suprafata si temperatura miezului planetei voastre, pentru a nu exista variatii mari in rotatie si dereglari ale marginilor (polii pamantului, cred ca asta vroia sa spuna).

Wow, mi-am zis, ce multe fiinite eterice au grija de planeta noastra, comportandu-se cu ea si implicit cu noi, ca si cu niste bibelouri de cristal, avand toata atentia concentrata spre binele nostru cel mai inalt (pentru a nu ne faramita). Suntem protejati de o cupola uriasa, precum protejezi in pumni, cu mare dragoste, ceva nepretuit.

Dupa ce mi-am revenit la “realitate”, am cautat sa imi pun "interfata" (sa imi conectez creierul la inima) in functie. Astfel am realizat ca mesajul este unul personal, dar si unul general, caci toti suntem interconectati si formam Intregul.

Cerul nostru (campurile energetice ce ne compun corpurile subtile...) si implicit al planetei noastre, este in formare, in retusare, “redecorare” si de cum vom sti sa ne conectam la el, depinde si formarea noului Pamant – al Geei, al trupului nostru fizic ce se reinoieste.

Doar Dumnezeu ne-a dat pe noi, noua insine, fiind cei mai buni “ingineri” arhitecti, constructori, artisti, etc. Nu avem nevoie de ajutor, pentru ca fiind in Noi, nu suntem singuri, caci aici este intregul Univers. Poarta Lui se va deschide cand vom fi pregatiti. Suntem multi care radiem lumina iubirii, ajutand frumoasa noastra Planeta Albastra sa ascensioneze impreuna cu noi toti care am ales aceasta.

Haideti sa cream, in noi si prin noi, o lume construita din pace, armonie, compasiune, lumina, bucurie si iubire infinita! Acestea sunt energiile "Cupolei", ce vor fi acceptate pe Noul Pamant si in Noua Lume ce este pe cale a se naste. Sta in puterea noastra, doar sa ne deschidem inima ("cel de jos" - materia), sufletul ("cel de mijloc" - vibratia) si spiritul ("cel de sus" - iubirea) spre daruire si acceptare.

Cu iubire infinita! :soare: :curcubeu:
DARA
 
Mesaje: 56
Membru din: Lun, Noi 06 2006 8:47 pm

Vis 28 septembrie 2011

Mesajde DARA » Mar, Noi 13 2012 11:34 pm




Azi noapte, 28 septembrie 2011, impreuna cu multi care cititi aceste randuri, am fost la o plimbare printre energii, luminati de blanda Luna si alintati de Zefirul parfumat al sufletului.

Asa am ajuns intr-o zona feerica, unde erau prezente toate formele de relief, de la munti maestuosi cu creste de diamant, impodobiti cu paduri de smarald in care locuiau toate florile pamantului, pana la Marele Ocean de culoarea topazului. Plimbandu-ne noi pe plaja oceanului, am vazut ca in apele lui dansa frenetic un delfin, aidoma ca la Delfinariul din Constanta. Sarea deasupra apei incercand sa ne capteze atentia. Am observat ca mai apoi ramanea linistit, lasandu-si la vedere doar o portiune din spinare. Privind cu atentie, am observat cum in jurul lui se faceau cercuri concentrice (asa ca si cand arunci o piatra in apa), iar apa devenea de culoarea laptelui, pe o raza foarte mare. Dupa ce trecea o perioada, scumpul delfin incepea iarasi ghidusiile, apoi se posta intr-o alta locatie, unde iarasi se linistea, intamplandu-se iarasi acelasi fenomen cu cercurile si culoarea apei.

Mergand noi asa pe plaja, ne-am trezit ca ajungem la un Templu. Am intrat, iar aici se facea un culoar cu trepte ce duceau in ocean si de unde se vedea o mare parte din el. Cativa dintre noi ne-am dus pe acele trepte, intrand cu picioarele in apa, din dorinta de a ne reintalni cu frumosul delfin, iar asta pentru ca eram siguri ca el a dorit sa venim in acel loc. Si asa s-a si intamplat. A aparut in fata noastra, ne-a “prezentat” iarasi un spectacol, apoi s-a linistit intr-o meditatie, facand cercuri concentrice in juru-i si schimband culoarea apei intr-un alb-sidefiu. A disparut in apa mai apoi, iar in scurt timp ne-am trezit cu el ca sare peste noi. In acel moment am auzit ca la un post de radio, (la care tot incearca cineva sa prinda o frecventa ca sa se auda mai clar) o voce cristalina ce ni se adresa:

“Iubiti oameni, venim la voi sa va cerem ajutorul. In aceasta perioada, atat balenele cat si noi delfinii, avem multe de facut. Balenele sunt in puncte fixe, raspandite pe intreg Oceanul Planetar, unde actioneaza precum antenele, captand si fixand energia (lumina). Noi delfinii, suntem cei ce tesem energia primita si stocata prin ele, creand o retea de la un capat la celalalt al planetei voastre. Suntem foarte activi, dar avem nevoie si de ajutorul vostru. Va rugam, adoptati-ne, alegeti un nume pentru noi, conectati-va la el, iar noi vom amplifica energia voastra pura, asa cum ati vazut.”

Dupa acest mesaj, frumosul delfin a disparut in imensitatea apelor. Am iesit si noi din apa, intrebandu-i pe ceilalti, ce ne asteptau in templu, ce cred despre cele spuse de frumosul delfin. Ei nu au auzit apelul lui, dar erau foarte receptivi la cele spuse de noi. Am constatat astfel, ca doar cei care am fost in apa am fost conectati la transmisia sufletului colectiv al delfinilor.





Acest mesaj, m-a impulsionat ca in fiecare zi, sa ma conectez in meditatiile mele si la aceste minunate fiinte ce ne iubesc necontitionat, delfinii si balenele.

Eu am “adoptat-o” pe Delfina, (i-am facut poza de mai jos) i-am pus o poza langa un pahar cu apa si un cristal si ii trimit necontenit toata lumina si iubirea mea pentru a o sustine, rugand-o sa transmita familiei ei si familiei balenelor rugaciunea de a ierta actiunile dureroase asupra lor, din partea unor semeni adormiti de ai nostri.


Imagine


Cred din tot sufletul ca aceste mirifice creaturi ne iubesc si ne ajuta, la fel cum cred ca fiecare gand al nostru incarcat cu lumina iubirii le va sustine in nobila lor actiune de salvare a planetei, asa cum ne-au rugat.

Este Planeta noastra, a tuturor, si imaginea ei va fi ca cea prezentata la inceputul acestui mesaj, caci asta ni s-a revelat, Frumusetea Pamantului in Noua Dimensiune! – de acolo a venit spre noi mesajul delfinilor. Ei sunt deja acolo si aici, cum suntem si multi dintre noi oamenii, creand punti de legatura prin energia luminii si a iubirii!


Cu iubire infinita! :curcubeu: :soare:
DARA.
DARA
 
Mesaje: 56
Membru din: Lun, Noi 06 2006 8:47 pm

Creatia - 5 dec 2011

Mesajde DARA » Mar, Noi 13 2012 11:43 pm

Imagine


Acum aproximativ doi ani, am avut un vis deosebit de cele pe care le-am postat.

Se facea ca eram eu, cea de pe la 20 de ani, dar nu umblam, ci stateam undeva suspendata, in neant, impreuna cu mai multi prieteni, pe care acum i-am regasit intrupati pe Terra, sub diferite nume. Toti pluteam asa, deplasandu-ne ca si pasarile (zburand, dar fara aripi), nu eram nici femei, nici barbati, eram multumiti cu noi insine stiind ca suntem un tot unitar (va redau si eu asa cum mi-a tradus interfata mea, creierul…).

Ne-am prins de maini formand un cerc mare, apoi mai eram care formam cercuri mai mici, concentrice si am inceput a ne invarti (asa ca la hora). Dupa o vreme, in mijlocul ultimului cerc au aparut un fel de artificii (ca la pomul de Craciun), care se uneau dand nastere unui glob imens de diamant. Ne-am desprins de maini, eram fericiti, insa doream ca acel glob sa fie mai impodobit. Cineva si-a imaginat un fel de pergament (ca o harta). Fiecare dintre noi si-a ales ce imagine sa proiecteze pe acel glob imens de diamant. Era usor, doar ne doream, apoi prin puterea intentiei intindeam degetul aratator si desenam cu el ca si cu un creion, ca si cu o pana.

Eu, impreuna cu cei din cercul in care ma aflam, aveam de “desenat” apele. Imi amintesc cu cata iubire am trasat Oceanos Patmos-ul (Marea cea Mare - Dunarea de astazi). Pan-Geea era Pamantul Zburator, inima universului, Mama. Altii intindeau degetele lor de Pana si construiau muntii, dealurile, deserturile, padurile… Apoi a venit cineva dintr-un cerc mai interior si a desenat animalele. Acestia puteau prin rasuflarea lor sa faca sa se miste totul. Cand a fost sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra, au venit Cei din cel mai apropiat loc fata de centru. Totusi cand doream sa privim totul cum se desfasoara si cum poate omul sa fie viu, a venit Punctul (cel din centrul tuturor cercurilor) si a suflat lumina peste creatia noastra, a tuturor.

Voiam sa ma cobor pe planeta de diamant, sa incerc senzatiile creatiilor noastre.


M-am trezit. Ma simteam ca aterizata brusc de undeva… Eram foarte ametita, ma durea capul si am inceput sa plang simtind o durere in inima si un gol limens...
DARA
 
Mesaje: 56
Membru din: Lun, Noi 06 2006 8:47 pm

Undeva, intre lumi -21 decembrie 2011

Mesajde DARA » Mar, Noi 13 2012 11:46 pm

Imagine

Dragi prieteni,

In randurile ce urmeaza doresc sa impartasesc cu voi un vis-viu (asa le spun eu viselor care raman imprimate mult timp in memoria inimii), pe care l-am avut in 21 Decembrie 2011 si care s-a continuat pe data de 25, asa ca si cum ai vedea continuarea unui film. Probabil ca in aceasta perioada energiile sunt mai intense si mai pure, mare parte din oameni fiind concentrati pe sarbatorile de iarna si emitand ganduri de pace si iubire fata de semeni, facand fapte bune, daruind, etc. Astfel ca sunt convinsa ca multi ati avut sau veti avea trairi speciale.

Eu n-am realizat pana acum, dar cele mai frumoase mesaje pe care le-am primit (sub forma de vise, revelatii, viziuni, trairi, ganduri, stari…) au fost in perioada in care era eclipsa de Luna (totala, ori partiala). Luna, acest astru (sau ce o fi) care ne influenteaza atat de mult, mai ales pe noi femeile, ori pe cei cu energie feminina multa. Acum stau si realizez ca spusele acelea din batrani cu luna plina, eclipsele, varcolacii, duhurile, etc. aveau un temei. Adica atunci cand luna este plina toate sunt anapoda (unii nici nu putem sa dormim bine, cainii urla, pisicile stau pana dimineata afara…), iar la eclipsa (atunci cand luna “doarme”) vin duhurile… Dar chipurile… vin duhurile rele. Eu nu cred ca este asa, ci de fapt acele duhuri care vin sunt conectarea noastra la esenta din noi, la Eu-ul divin. He, he, he, poate de aceea suntem speriati cu “varcolaci”, “duhuri rele”, precum copii mici cu bau-bau, pentru ca parintii lor sa isi poata vedea linistiti de treaba.

Dar sa va povestesc pe unde am fost eu in timpul eclipsei totale de Luna, de pe 21 Decembrie si cum in 25, am ajuns in Acum.

Asadar, eram undeva ce semana cu un aeroport urias, caruia nu i se vedea inceputul si sfarsitul. Erau acolo multi oameni, grupuri mai mari sau mai mici care conversau intre ei diverse. Eu am ajuns in acel aeroport tot cu un grup (familie de suflet).

Initial ma uitam nedumerita, caci mi se parea ca nu cunosc pe nimeni (in afara de cei cu care venisem), cand deodata incepe o forfota mare si aud mai multe voci spunand: “vine Maria, uite-o pe Maria”. Ma uit si eu curioasa si plina de uimire, cand… o vad pe Doamna Desanca. Da, era ea cea plina de bucurie si cu bratele intinse, impartind bezele si zambete tuturor. Oamenii ii spuneau Maria (Maria insemnand in dialectul nostru vechi stramosesc femeia divina, mama cosmica) si se adunau in jurul ei punandu-i fel de fel de intrebari, iar ea ii imbratisa pe fiecare in parte, acordandu-le cate o imbratisare, rabdare si sarutandu-i mai apoi pe frunte.

Initial nu am realizat ca este Doamna Desanca si ma tot intrebam in mine de unde o cunosc. O mai vazusem, o stiam, dar nu imi aminteam de unde. O da, imi zic, o stiu din viitor, insa degeaba ma voi duce acum la ea caci nu ma va recunoaste, iar aceasta fiindca inca nu s-a intamplat. Ce ar fi totusi sa incerc sa ma duc si eu, macar atat cat sa o salut. Zis si facut, ma duc cu bratele intinse spre ea si... surpriza, ma recunoaste, imi spune chiar pe nume (un nume mai deosebit, de care nu mi-am mai reamintit la trezire), venind spre mine cu bratele deschise, imbratisandu-ma si sarutandu-ma pe frunte. Ma intreaba ce mai fac, cum imi mai este, cum ma descurc si altele. Eu stau muta de uimire in fata ei, caci nu mai inteleg nimic. Hmmm, cum de ma recunoaste daca nu ne-am intalnit inca? Inseamna ca eu vin din trecut? Atunci de ce sunt convinsa ca vin din viitor si mai ales de ce toate se intampla in prezent?

Ma dumiresc incetul cu incetul. Sunt undeva, intre Lumi, unde nu exista timp si nici spatiu (de aceea nu vedeam nici marginile aeroportului). Sunt undeva intre straturi, caci vad coloane de lumina ce urca ori coboara (precum lifturile). Ajung pe un coridor cu usi multe, erau un fel de saloane de spital, caci cei ce erau acolo stateau culcati pe niste paturi (se odihneau), aratau batrani si aveau haine negre. Dar o aud pe Maria in spatele meu, ca ma invita la o intalnire. Plecam cu o coloana de lumina si ajungem intr-un loc unde nimic nu era substanta. Totul era alb acolo, un alb stralucitor/sidefiu, din cand in cand, pe alocuri alabastru (acel alb translucid cu firisoare in culorile curcubeului). Eu si Maria nu mai eram in forma umana, eram niste energii, doua sfere de lumina ce nu au nevoie de gura, ochi, nas, urechi… caci stiau totul si se bucurau doar pentru ca sunt impreuna. Totul era feeric si pluteam fericite, cand, ceva ca o vibratie, ne-a facut sa ne reintoarcem in aeroport.

Aici, Maria mi-a reamintit ce am “vorbit” in cealalta lume, dandu-mi tot felul de repere, apoi m-a imbratisat strans de tot inca o data, mi-a zambit duios, m-a sarutat pe frunte si a plecat printre grupurile ce o asteptau cu nerabdare. Eu am ramas privind-o cum se pierde prin multime si recapitulam in sine discutia avuta. Vroiam sa fiu sigura ca nu uit nimic. Deodata ii aud vocea cristalina care ne spunea: “in curand urmeaza Marea Trecere, pregatiti-va!”. Fiecare grup incerca sa se organizeze intr-o anumita formatie, eu ii tot explicam unei fete ca totul va fi bine, insa ea mi-a spus ca s-a hotarat si nu doreste sa paraseasca acel loc, sa faca trecerea. Ma duc la cei din saloane, insa o voce imi spune ca ei nu vor trece, caci tocmai s-au intors si sunt in refacere (ca si cand ai veni de la razboi).

Oare cum se face aceasta trecere (ma intreb)? Dar nu mai am timp sa imi raspund, caci vad cum pardoseala pe care stateam se transforma in nori mari, densi, care mai apoi devin pufosi si incet, incet, parca incep sa se topeasca, apoi se vad fisuri intre ei, fisuri din ce in ce mai late, dupa care… ma vad pe marginea unei ape mari (un fel de lac) impreuna cu multe alte persoane. Sunt nedumerita si parca putin ametita, neintelegand ce mi se intampla. Cum stau pe marginea lacului, vad venind inot pe sub apa spre malul unde ma aflam, trei barbati imbracati in uniforma militara si care semanau foarte bine intre ei (parca erau gemeni). Primul impuls a fost sa le intind mana sa-i ajut sa iese la mal, insa aud zgomote ciudate si o voce care imi spune: “lasa-i, ca se descurca Rafa, Gabi si Mihai, caci de aceea au venit, tu pleaca de acolo ca se trage asupra lor si sa nu te nimereasca si pe tine”. Imi duc instantaneu mainile pe corp, sa ma analizez daca nu m-au gaurit (se tragea atat cu gloante cat si cu lasere) si plec nauca din zona lacului impreuna cu ceilalti. Totusi nu imi tihnea sa stiu ca trei oameni trebuie sa ne protejeze pe toti si noi doar sa nu ne facem griji.

Ajungem la poalele unor munti si ne asezam pe pajiste sa ne odihnim. Ma uit in jur, nu imi pare nimic cunoscut si simteam un dor in mine de a ma reintoarce de unde am venit. Se aude zarva in jur, ma uit si vad pe cer cum se apropie de noi o masa mare de nori intunecati strabatuti de fulgere si urmati de bubuituri puternice. Cu cat se apropiau mai mult, afara se facea tot mai intuneric. Vine furtuna (zice cineva), sa ne adapostim. Ne indreptam spre o casa (un fel de cabana) aflata in apropiere si ne adapostim acolo. Eu am inceput sa imi revin din ameteala si nedumerire, realizand ca sunt materiala si intrebandu-ma unde este Maria, caci nu o mai vedeam nicaieri, de cand am ajuns la acel lac. Stateam acum toti cei ce am “aterizat”, in acea cabana, cu ochii pironiti pe fereastra, de frica furtunii. Dar norii ce au trecut au lasat doar cativa stropi de ploaie, putina galagie, vant si praf, in schimb au insamantat multa frica in noi. Unii n-am mai avut rabdare si am iesit din casa plecand spre nicaieri. Asa am plecat si eu, pe o carare printre muntii, apoi am ajuns intr-o zona de campie, insa de aici nu imi mai amintesc ce s-a intamplat. A venit un fel de vartej (o spirala de lumina si vant) ce m-a luat si m-a lasat mai apoi pe o plaja. Eram acolo, sezand pe nisip, ici-colo mai erau cativa oameni si priveam Oceanul linistit. La orizont era liniste si pace, iar lumina amurgului ma invaluia intr-un somn odihnitor. Ma simteam obosita si nu stiam de ce (nu imi mai aminteam nimic din ceea ce facusem, de cand a venit si m-a luat vartejul si pana am ajuns pe plaja). Vroiam sa ma reintorc Acasa si ma uitam in zare, in asteptarea unei noi Treceri.



♥♥♥❥•♪♫☆♥ Lღ√Ƹ and Jღy ♥✫*☆❥•♪♫


Imagine



M-am trezit ca nauca, incercand sa leg lumile din visul meu. Pe 21 Decembrie am visat pana la anuntarea marii treceri, apoi pe 25, a fost continuarea, de la lac pana la plaja. Ma intreb si acum oare cati am mai iesit din casa (acea cabana de munte), invingandu-ne frica, oare cati ne-am mai trezit? Si oare ce mai fac Rafa, Gabi si Mihai, adica Arhanghelii Rafail(el) Gab(v)ril(el) si Mih(k)ail(el)? Stiu ca probabil multora dintre voi li se va parea ciudat, dar suntem si din cei ce nu avem nici ghizi si nici ingeri pazitori, avem Arhangheli drept prieteni si sfatuitori directi.

Acum stiu care este misiunea mea in aceste minunate vremuri transformationale – sa fiu in mine, linistita si in pace, acceptand totul cu detasare si iubire fara de conditii si limite!
:heart35
:starspin
DARA
 
Mesaje: 56
Membru din: Lun, Noi 06 2006 8:47 pm

Limbajul luminii este limbajul iubirii - 1 ian 2012

Mesajde DARA » Mar, Noi 13 2012 11:48 pm

LA MULTI ANI PLINI DE BUCURII SI IMPLINIRI PE TOATE PLANURILE, VA DORESC TUTUROR, IN ACEST INCEPUT DE AN 2012, UN AN PLIN DE PROVOCARI SI REUSITE SI PE CARE IL PUTEM FACE CHIAR MAI FRUMOS DECAT SE ARATA! :curcubeu:


In noaptea dintre ani, am primit cel mai frumos Dar, fiind invitata de Eu-ul meu superior intr-o Dimensiune Celesta Diafana. Astfel, El m-a dus intr-un loc elevat, un Amfiteatru de Lumina, unde mai erau o Mare de Suflete. Acest amfiteatru nu avea pereti si nici banci, ci doar trepte de lumina, iar noi cei de acolo stateam pe aceste trepte (mai bine spus pluteam deasupra lor). In fata amfiteatrului statea doamna sufletului meu, Doamna Desanca (careia ii spuneam Maria – cum am mai scris si explicat la postarea: „Undeva intre lumi”. Tot acel ansamblu arata ca un trandafir de diamant alb, urias, avand-o pe Ea in mijloc.

Nu se preda nimic, in afara de ras si bucurie. Initial nu mi-am dat seama de ce toti erau fericiti si radeau din tot sufletul, apoi am vazut-o pe Maria care le povestea ceva si am realizat ca acesta era motivul, fiindca si Ea radea impreuna cu tot amfiteatrul.

Cand radeam se facea o lumina atat de puternica, incat nu ne mai vedeam ca entitati separate, ci ca o sfera uriasa de lumina alba stralucitoare. Din cand in cand cineva o intreba ceva pe Maria, iar Ea ii raspundea cu zambetul pe buze si cu vocea ca o muzica. Dar daca ne opream, ca sa raspunda Maria intrebarilor, nu mai era lumina atat de intensa (noi toti fiind concentrati pe interlocutor). Dupa ce se termina raspunsul, Ea continua sa ne povesteasca de unde ramasese si iarasi bucuria si rasul isi faceau loc in amfiteatru, totul luminandu-se. Apoi ne intrerupea altcineva, repetandu-se scena cu explicatiile. Incepusera sa se inmulteasca cei ce ne tot intrerupeau cu intrebari, astfel ca si zona in care eram - amfiteatrul - incepuse sa devina din alb stralucitor unul gri, parca se insera. Atunci, vazand Maria ca se apropie noaptea, fiindca sunt prea multi „nestiutori”, a spus:

Puneti mana si studiati LIMBAJUL LUMINII, ca sa-i intelegeti si sa-i simtiti SIMBOLURILE, sa va aflati CODURILE (CHEILE) PERSONALE. Celor care nu va descurcati cu aflarea codurilor va stau la dispozitie, dar in alt spatiu. Aici suntem in „vacanta”...

Acum, stiti si voi, LUMINA inseamna IUBIRE, limbajul comun al sufletelor, caci toti suntem lumina din lumina si iubire din iubire.


Imagine


Fie ca anul in care tocmai am pasit, 2012, sa ne descifreze tuturor codurile de acces ale inimii, caci este un an al cifrei 5, aceasta cifra semanand cu o cheie. Cheia celei de a cincea dimensiuni, care pregateste calea noului nascut, 6 (2013), a iubirii profunde si radiante. :soare:
DARA
 
Mesaje: 56
Membru din: Lun, Noi 06 2006 8:47 pm

Se schimba energia si forma aurei! - 28 mar 2012

Mesajde DARA » Mar, Noi 13 2012 11:55 pm

Imi vine sa spun ieeeeeee, in sfarsit se intampla ! :yahoo

Va simtiti ametiti, somnorosi, apatici, devalizati energetic, ori aveti dureri in zona pieptului (a plexului)? Nu-i bai. Aveti crampe musculare, ori alte disconforturi fizice? Nu-i bai. Va sculati noaptea deseori, privind cu ochii in tavan fiindca nu mai puteti dormi? Nu-i bai. Aveti senzatia ca sunteti in plus, ca nu mai aveti nici un rost in lume, ca societatea nu va mai accepta? Nu-i bai. Mai sunt atatea alte stari, de la cele de euforie si impliniri pe toate planurile, bucurie si extaz…,pana la explozie de fericire, asaaa, fara nici un motiv, chiar daca nu va ajung banii, ori nici macar nu aveti serviciu si nici nu aveti idée cu ce va veti achita datoriile a doua zi. Daca aveti toate aceste simptome, ori o parte din ele, sunteti pe “drumul” bun.

Poate este greu de crezut, avand in vedere energiile in desfasurare dar pentru a fi curata si amenajata o casa, intai trebuie sa adunam gunoaiele, sa le “reciclam”, sa le transformam. Este ca si atunci cand dupa o furtuna, pe cursul unei ape curgatoare, ies la suprafata “mizeriile” ce stateau ascunse pe fundul albiei.

Simptomele de mai sus sunt adunate de la mine, de la prieteni, de la vecini, colegi de serviciu, cunostinte. Chiar acum cand va scriu, rememorez o parte din discutia avuta cu un prieten drag mie, ce m-a vizitat astazi la serviciu (Gabriel, iti multumesc, caci datorita tie m-am apucat sa scriu aceste randuri). Discutand noi despre cele lumesti, specifice 3D, am ajuns si in alte sfere, mai straine lumii materiale. Astfel, Gabi mi-a spus ca in ultima perioada se curenteaza foarte des. Eu, sfatoasa cum ma stiti, i-am sugerat ca trebuie sa se odihneasca mai mult, fiindca atunci cand te curentezi inseamna ca ai aura perforata si pierzi energie... Asa am patit si eu cu multi ani in urma, cand bolnava grav fiind, ma curentam daca puneam mana pe obiecte metalice. Mi s-a intamplat sa ma uit in cutia postala (facuta din tabla) si sa mi se lipeasca lacatul de obraz, arzandu-ma atat de tare ca mi-a fost obrazul rosu doua zile.

Pe vremea aceea inca nu reusam sa vizualizez aura, asa ca m-am dus la un aparat si acolo mi s-a spus ca in campul meu energetic sunt mai multe orificii prin care se scurge energia vitala. Asa m-am apucat eu sa ma interesez despre acest aspect si mai tarziu, cand am ajuns sa o intalnesc pe Doamna Desanca :heart35 am vazut “pe viu” o aura. Era aura Dansei, dar eu nu intelegeam de unde vine acea lumina alba uriasa, de deasupra capului doamnei, cazand mai apoi de jur imprejurul trupului. Astfel ca m-am trezit sculandu-ma de pa scaun si cercetand prin sala, ca sa vad de unde bate reflectorul (asta credeam eu ca este, mai ales ca era pe inserat si trebuiau aprinse luminile). Doamna s-a intrerupt din ce ne povestea si m-a intrebat ce caut, iar eu i-am spus ca vroiam sa vad de unde vine lumina aceea ce o inconjura. Va dati seama… unii au ras, altii spuneau ca ei nu vad nici o lumina si probabil mi se pare. Doamna m-a mangaiat pe cap, mi-a zambit si mi-a spus ca daca o sa ma linistesc, o sa imi dau seama de unde vine lumina. Si asa a fost, am avut prima mea revelatie cu ochii deschisi. I-am vazut pe oamenii din sala ca pe niste licurici inconjurati de culorile curcubeului. Cand m-am reintors acasa, m-am vazut proiectata pe pereti sub forma de lumina, am vazut aura fetitei mele, pe a mea…Acesta a fost inceputul jocului meu cu energiile. De acum, cand eram obosita stiam ca daca ma uit in oglinda si imi ridic mainile deasupra capului, formand cu bratele un semicerc, imi voi vedea aura si campurile energetice cu locurile deficitare, ondulate, ori stravezii si ma apucam si teseam locurile respective (crosetand cu razele de energie, aidoma cum faceam cand tricotam). Ma repar si acum asa.

Astazi, in urma discutiei cu Gabi, mi-am reamintit toate acestea si inca ceva, ceva ce tocmai este in desfasurare. Astfel, am constatat ca aura mea nu mai este ca inainte, de aceiasi consistenta, forma si culoare. Dar sa va spun cum am inceput sa fiu mai atenta.

Intr-o noapte, inainte de culcare, sotul meu isi aranja perna (in camera era intuneric) cand imi spune ca din mana lui iese o lumina si pe unde isi trece palma ramane o lumina verde-albastruie. Mi s-a parut ciudat din partea lui, fiindca el desi este foarte intuitiv si sensibil la energii, nu le vede efectiv. Curioasa, privesc si eu spre perna lui si vad o dara de lumina fosforescenta ce ramane in urma palmei lui, de dimensiunea palmei, iar aceasta lumina nu dispare imediat. A facut de mai mute ori acest experiment si fenomenul se repeta. Am incercat si eu, dar la mine nu se vedea nici o lumina, deci nu era vorba de o “electrizare” a lenjeriei de pat. M-am uitat la aura lui si nu mai avea culori, ci un fel de “palarie” formata din mii de stelute argintii dantelate (ca fulgii de nea), careia nu-i puteam delimita terminatia borului. Atunci m-am uitat in oglinda si la mine, aura mea era cum o stiam si cum ma obisnuisem. Era mai faina a lui Emil si imi doream si eu sa fie asa, dar… facand “cercetari”, am constatat ca el are astfel aura, atunci cand este mai obosit (mai linistit), iar cand este plin de energie ii revine culoarea si forma de baza. Tot astfel, am constatat zilele acestea ca am si eu aura cu mii de stelute argintii, insa erau ca un fel de explozie (ca artificiile) ce dansau in toate directiile. La el nu erau ca o explozie, la mine da, dar pe mine ma durea inima de doua zile (acum nu ma mai doare). Am inteles ce se intampla cu noi.

Cand suntem calibrati si incarcati cu energia fotonica ce curge intens peste Terra, avem aceste stari de moleseala si dureri prin zonele unde inca mai sunt blocaje energetice (ori alte simptome gen euforie exagerata, ori depresie). In timpul acestor stari, campul nostru energetic este curatit de “stelutele argintii, ori sidefate” si reincarcat (precum bateriile) si atunci am vazut eu ca aura se schimba. Dupa cate un astfel de dus, nuantele aurei devin mai stralucitore si culorile se schimba. Interesant este ca, dupa cate am observat, cred ca aurele in curand vor fi sub forma de raze, nu de oval, iar culorile vor fi si altele decat cele stiute, in plus, vor fi pline de “stelute”, astfel ca vom lumina pe unde vom pasi. Daca ati vazut filmul Avatar, cam ca acolo va fi luminat pamantul noaptea (caci si animalele si plantele au astfel de transformari).

Acum, cand ma mai curentez – astazi m-am curentat punand mana pe un lemn, pe peretele camerei, apoi voind sa imi mangai pisica – stiu ca ma incarc, nu ma descarc, este un proces invers decat cel de acum aproape 20 de ani.

Iti multumesc, Gabi, pentru reamintire si nu uita/uitati, ca suntem pe drumul bun!

Cred cu toata fiinta mea ca totul se schimba, iar aceasta schimbare va fi raiul pe pamant, asa cum multi ni-l imaginam. Acum inca nu prea realizam cum se poate, fiindca suntem mereu “aruncati” de valurile energetice ale celor trei dimensiuni - 3D, 4D, 5D (deocamdata, urmand si alte dimensiuni, mai… diafane) si suntem bulversati, in fel si chip, cautand mereu explicatii logice. Dar Raiul exista in noi toti, la fel cum exista si in Geea, doar ca mai dureaza putin pentru a-l scoate la suprafata. Va veti minuna de cum se vor schimba mentalitatile oamenilor si ce lucruri minunate vom infaptui.

Se spune din batrani caci cu rabdarea treci si marea, asa este, haideti sa o trecem facand ceea ce facem cu voie buna si nu aruncandu-ne cenusa in cap, ca la cel mai mic vanticel sa ne cada in ochi si sa nu mai vedem drumul.

Va iubesc!
:soare: :curcubeu:


DARA
 
Mesaje: 56
Membru din: Lun, Noi 06 2006 8:47 pm

Oda Bucuriei - aug 2012

Mesajde DARA » Mar, Noi 13 2012 11:56 pm

Doresc sa va povestesc un vis mai deosebit, pe care l-am avut in aceasta vara.

Eram un grup mare de oameni ce ne-am adunat undeva intr-o zona cu munti, paduri si izvoare, discutand diverse. La un moment dat, au aparut printre noi cativa medici (asa i-am perceput eu, fiindca purtau halate albe, stetoscoape la gat si un fel de truse).

Acei medici (aparuti de nicaieri, fiindca nu venisera cu noi toti) ne invitau pe grupuri mai mici, de cate 7, intr-o sala (aflata intr-o cladire, aparuta si ea de nicaieri, acolo intre munti – probabil era in zona unui oras suspendat dintr-o dimensiune paralela, iar noi toti de aceea am si ales acel loc) in care eram invitati sa ne intindem pe cate un pat – asa cum este acela de la dentist, capitonat si rabatabil.

Eu stateam in dreapta sotului meu, iar in stanga lui, in linie dreapta, urmau inca 5 paturi cu persoane asezate pe ele. In dreapta mea nu erau oameni, ci doar vitrine cu instrumente medicale si aparatura specifica.

De noi s-a ocupat o prezenta feminina (pe care nu o vedeam, ci doar o auzeam, intr-un fel de difuzor), care ne-a sfatuit ca mai intai sa ne asezam cu fata in jos, iar cu ochii inchisi sa ne reamintim cele mai frumoase momente din viata noastra. Zis si facut.

Nu stiu cat am stat in acea pozitie, dar dupa un timp am inceput sa simt o stare de fericire profunda, de extaz si parca ma expandam pe undeva prin zona dintre omoplati (asa simteam eu, in acea pozitie fiind) devenind una cu tot ceea ce ma inconjura.

La scurt timp dupa aceasta, prezenta feminina a intrat in acea sala (era o doamna de pana in 35 de ani, blonduta, cu zambet pe buze si fata, foarte frumoasa) spunandu-ne: “Stiu ca va doriti sa si vedeti ceea ce experimentati, de aceea intoarceti-va cu fata in sus si priviti!”

Ne-am intors intocmai, toti care eram in acea sala. Eu stateam si priveam tavanul, cand am inceput sa vad tot felul de sfere cristaline, rozalii si albe (cam aproximativ cum sunt acele picaturi de roua, apa sau baloanele de sapun, ca si transparent si culoare), de diferite marimi, ce pluteau in toate directiile.

Dar cum senzatia aceea de fericire intensa mi s-a transmis dintre omoplati in zona plexului solar, mi-am indreptat privirea inspre acea zona a mea. Doamne, ce m-am mai mirat cand am vazut ca din acel loc (al plexului solar) ieseau astfel de sfere.

Era una mare ce tocmai se desprindea de mine, cand doamna aceea draguta mi-a spus sa nu-i dau drumul, sa intru in ea, sa o prind cu mainile, ca si cum asi dori sa o mananc, pentru ca acea sfera alba-rozalie este starea de a fi, BUCURIA, iar ea trebuie constientizata in Acum. M-am uitat in stanga mea, unde statea sotul meu, iar el facea intocmai, la fel li se “intampla” si celorlalti, doar ca unele sfere mai scapau si de aceea se vedeau plutind bezmetice prin toata sala.

Incercand sa intru in sfera mea, am trait o senzatie ce nu se poate explica doar prin niste simple cuvinte, era o stare de a fi prezent, de a te reintalni cu cineva f.f.f. drag, pe care nu l-ai mai vazut de mult timp si care te faci sa te simti complet si implinit. Ma simteam fara griji, usoara ca un fulg, stralucitoare mai presus decat soarele, iubita infinit, radianta si implinita in totalitate.

Cand m-am trezit din acest vis-viu (mai mult o revelatie, fiindca auzeam si ce se intampla in juru-mi), am simtit un dor profund de a pleca in excursie la Herculane, ceea ce am si facut, dupa cateva zile.
DARA
 
Mesaje: 56
Membru din: Lun, Noi 06 2006 8:47 pm

Cerul din inimă

Mesajde DARA » Sâm, Noi 21 2015 10:28 am

Aţi observat că inima este formată din stele?
Da, din stele de toate dimensiunile, culorile şi strălucirile, stele ce sunt chiar emoţiile noastre.

De câte ori ne bucurăm, se aprinde o stea, de câte ori ne întristăm, adoarme câte o stea, nu dispare, doar se închide în ea şi aşteaptă o nouă aventură pentru a străluci. Uneori stelele au picături în ochi, atunci când se trezesc…,sunt diamantele din razele lor, mângâiate doar de lumina Lunii, atunci când ele au crezut că Soarele a dispărut.

Dar când dăruim, suntem recunoscători, creăm frumuseţe, bunătate şi zâmbete în jurul nostru, inima noastră creşte de bucurie.

De ce creşte? Pentru că toate acestea sunt în ea, iar ea le înmulţeşte. Cum? Prin Bucurie? De ce? Pentru că Bucuria este “sportul” sufletului, iar când el tresaltă iese Lumina Iubirii din noi la suprafaţă. Fiindcă noi asta suntem, iubire.

Vi s-a întâmplat de multe ori să spuneţi:
“ ÎMI CREŞTE INIMA DE BUCURIE”, aşa este dragilor?

Da, fiindcă atunci când dăruim (indiferent că este un Dar oarecare, un semn de recunoştinţă, o realizare a unui obiectiv comun asupra căruia ne-am concentrat cu credinţă, un zâmbet, o îmbrăţişare…) câmpul energetic al inimii se măreşte, înmulţind acea stare de fericire, de armonie.

Şi ştiţi…, acestea toate adunate, aprind stelele de pe Cerul Inimii.

Poftiţi, păşiţi cu încredere!
:curcubeu: :soare:
DARA
 
Mesaje: 56
Membru din: Lun, Noi 06 2006 8:47 pm

Regresie temporara - 17 sep 2012

Mesajde mszavai » Mie, Feb 03 2016 10:13 pm

Dupa revelatia de mai sus, la interval de cateva zile, am ajuns in Herculane. Este o locatie foarte draga mie, unde ma duc ori de cate ori am ocazia, pentru a ma conecta la energiile specifice acelei zone de la poalele Retezatului, energii care mi se potrivesc.

Printre drumetiile facute, am ajuns intr-un loc ce m-a “aruncat” in timp, pe cand aveam 13 ani si am facut prima excursie in aceasta zona. Pentru o clipa, timpul prezent nu a mai existat, nu l-am mai vazut pe Emil langa mine si nimic din peisajul prezent, ci doar un film retro.

Eram eu la 13 ani, alaturi de alti copii si de doua profesoare si un profesor, la marginea unei coline, pe Valea Cernei, in apropiere de zona centrului turistic din Herculane. Eram eu, asa cum ma stiam la acea varsta, tunsa scurt, imbracata cu blugi, tricou albastru cu imprimeu, bluza de trening si in picioare purtand adidasi albi. Ne-am cerut voie de la profesorii ce erau cu noi sa ne lase sa urcam pe versant, sa culegem afine si fragi. Ne-am dus un grup mai mic, impreuna cu unul dintre profesori si culegeam care mai de care fructe de padure, mancand cu pumnul si bagand in buzunare pentru a le da si celor ce nu au urcat.

Tot gasind noi acolo atatea bunatati, ne-am rasfirat, mergand de colo, colo, iar eu n-am auzit cand am fost strigati ca trebuie sa coboram, fiindca s-a umplut colina respectiva cu vipere (zona fiind recunoscuta pentru astfel de “locatari” periculosi). Stiam de existenta lor, dar eram obisnuita cu serpii, fiindca bunicii mei locuiau intr-o zona cu balta si stufaris, iar pe cararea ce ducea la casa bunicilor, vara stateau la soare tot felul de serpi colorati, eu facand slalom printre ei.

La un moment dat insa, am constatat ca ramasesem doar eu singura printre afine, zmeuris si vipere cu corn, iar la poalele colinei colegii mei si profesorii se dadeau de ceasul mortii cu tot felul de indicatii tipate– pe care eu oricum nu le auzeam, fiind distanta prea mare, ci doar le desluseam gesturile disperate si eram mirata, fiindca nu intelegeam ce se intampla cu ei. Eram doar un copil, care nu avea inoculate atatea frici si in plus iubeam toate animalele, indiferent de marime si de specie (uneori ii aduceam mamei in casa soricei, coropasnite, soparle, insecte diverse, de nu mai stia ce sa faca sa nu-i umplu casa cu “oratanii”).

Deci, hai Lenuta si coboara, ca ai bagat lumea in sperieti. Si m-am vazut cum coboram printre vipere (erau foarte multe, ca ramele se plimbau in toate directiile), precum balerinele pe varful degetelor, pentru ca daca puneam toata talpa le-as fi calcat si evident le omoram. Asta era in mintea mea de atunci, sa nu le omor, sa fiu atenta sa nu le zdrobesc, sa nu le doara. Nu m-am gandit nici o clipa ca s-ar putea ca ele sa ma muste, sa imi faca ele mie rau si cu atentia concentrata pe calcatura picioarelor mele si a gandului de a nu le rani, am ajuns la baza colinei, unde toata lumea m-a imbratisat, iar una dintre profesoare plangea de mama focului. Eu, cu mintea mea de atunci, nu intelegeam de ce doamna plangea, iar ceilalti doi profesori si cativa colegi erau atat de ingrijorati. Nu i-am inteles pe acestia, ci doar pe cei care erau bucurosi si m-au imbratisat, gandind ca si mine, ca ce bine este fiindca nu am omorat nimic. Eram si eu bucuroasa de bucuria lor si atat.

Dupa aceasta regresie intr-un moment din copilaria mea, am revenit in prezent si i-am povestit sotului meu (pe care in toata aceasta perioada a “filmului din trecut”, nu l-am vazut si simtit langa mine). Povestindu-i, am facut legatura cu revelatia de mai sus si am inteles ce trebuie sa nu uit.

Sa fiu mereu cu sufletul curat al copilului de atunci, neumbrit de frici si prejudecati, gandindu-ma intai la bucuria celor de langa mine, indiferent de relatia mea cu ei (mai apropiata, mai departata, din familie, cerc de prieteni, relatii sociale, etc.). O parte din aceasta stare, am pastrat-o inca neatinsa, fiindca mereu mi-a placut si imi place sa darui, atat cat pot, imaginandu-mi intai bucuria din sufletul celui ce primeste. Nu ma bucur atat de mult atunci cand primesc sau realizez ceva personal, cat ma bucur de bucuria celor de langa mine.

Nu stiu, poate suna egoist, dar voi nu va bucurati mai mult atunci cand puteti aduce cuiva o bucurie, decat atunci cand primiti?

Normal, ne bucuram si cand primim, dar atunci cand daruim, bucuria celui ce daruiste este dubla, cred eu, fiindca el intai (asa este la mine) isi imagineaza bucuria celuilalt, apoi chiar se intampla, pe cand cel ce primeste, doar i se intampla si reactioneza ca atare.

Cred ca asta ar trebui sa facem si in viata noastra de zi cu zi, sa aducem mereu "Oda Bucuriei", in Acum, indiferent de ceea ce facem, sa ne imaginam ca in orice rau este un bine si acel bine sa il manifestam, energizandu-l neincetat.
Avatar utilizator
mszavai
Site Admin
 
Mesaje: 393
Membru din: Mar, Iul 12 2005 1:38 am

AnteriorUrmătorul

Înapoi la Bine ați venit!

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 0 vizitatori

cron