Vise si revelatii - Dara

[DARA]

.
CONSTELATIA LIRA

Am primit mai demult, prin somn, aceasta informatie, de la o faptura feminina deosebit de frumoasa, care scria intr-un caiet, despre fiecare (eram o coloana de oameni, imbracati in haine albe lungi), unde trebuie sa mearga, de unde a venit pe pamant. Mie mi-a spus Gliese, din Lira. Entitatea, avea o diadema de aur pe frunte, iar in mijloc (pe al treilea ochi), avea un "G", par lung saten deschis, cu bucle, ochi albastrii si purta o rochie lunga verde ca iarba primvara, din matase vaporoasa si cu snururi aurii la maneci, talie si poale.

Eu sunt o fire care trebuie sa cerceteze, desi se spune "crede si nu cerceta" (sunt Fecioara), asa ca am cautat si am descoperit Gliese. M-am bucurat tare sa aflu ca ea chiar exista, ca este de 3 ori mai mare decat Terra si are acelesi insusiri (are totusi mai putina apa). A fost ca o revelatie pentru mine.

Am mai primit de multe ori revelatii cu acea faptura ingereasca ce purta "G" auriu, pe frunte, pe piept (ca medalion) sau pe brat, dar am crezut ca este vorba despre Gaia (Geea)!

[DARA]

.
SABIA

Acum 8 ani am primit o sabie, in astral. Se facea ca eram in mijlocul unei multimi mari de oameni necunoscuti, care asa din senin au ridicat ochii spre cer si au inceput sa tipe si sa se ascunda care incotro. Atunci mirata m-am uitat si eu si am vazut o lumina mare, alba, ca o cometa, care se indrepta spre pamant, dar nu am fugit, eram curioasa. Cand a ajuns in fata mea s-a transformat intr-un Inger de o frumusete rapitoare. Avea parul lung, buclat si ochii albastri cu gene negre lungi si intoarse. Era imbracat intr-o haina alba, lunga, fara nici o cusatura, care era incinsa la mijloc cu un bracinar auriu (parca si mainile si picioarele ii erau tot din aur), iar in picioare avea sandale ca cele romane, cu sireturi pe glezna (nu se vedea unde se incheie siretul).

A scos de la brau o sabie, era atat de frumoasa. Lama ei cu doua taisuri avea culoarea argintiu-aurie, iar manerul era incrustat cu nestemate de toate culorile. Apoi a tinut-o in ambele maini, a facut o spirala (un fel de demonstratie), a ridicat-o deasupra capului Lui si mi-a daruit-o, spunandu-mi pe un ton muzical (nu stiu cum sa-l descriu) sa am grija cum o folosesc intrucat este ca si sabia lu Damocles (cel cu firul de par...). Apoi s-a transformat din nou in bulgare de lumina, s-a ridicat la cer, iar eu stateam asa si nu stiam ce sa fac. Au venit toti cei care fugisera si m-au luat in brate si ma sarutau, iar eu de fericire... m-am trezit.

Era ora 2 noaptea (cred), iar in camera simteam un miros puternic de parfum de trandafiri si tamaie.


Cu iubire!
DARA.

[DARA]

.
PRANA EXISTA CU ADEVARAT

Prana exista, ea are forma unor sfere de culoare alba-sidefie stralucitoare (mai sunt si sub alte forme geometrice si culori diverse), diafane, asezate unele langa altele sub forma de ciorchini (la fel ca strugurii). Aceste particule curg fara incetare pe Terra, in orasele sau locurile poluate fiind foarte mici (chiar cat un bob de mustar), iar in zonele de munte, paduri, ape ele pot atinge marimea unei mingi de volei.

Este minunat acest joc de energii ce ne impresoara si in care ne scaldam. De aceea si cand meditam este mai eficienta incarcarea noastra daca tinem podul palmelor orientate in sus, stiut fiind ca mainile (palmele mai ales) sunt "electrozii" nostri. Apoi de ce ne simtim atat de bine la munte, la mare, ori in zone unde "sefa" este natura?! Daca va straduiti putin si faceti zilnic antrenamente cu ochii (sunt anumite tehnici simple), puteti foarte usor sa vizualizati aure, energii, prana si tot felul de particule ce circula in spatiul apropiat noua.

Va imbratisez cu toata iubirea mea!
DARA

[DARA]

.
M-AM VINDECAT IN MOD MIRACULOS

A fost odata in viata mea o perioada nefasta, cand asteptam doar plecarea Acasa, pentru ca medicii nu imi mai dadeau de cap. Am pierdut mult sange in acea perioada si impreuna cu el diverse minerale precum fier, magneziu dar mai ales calciu. Normal ca medicii mi-au prescris tot felul de tablete si injectii ce contineau aceste minerale, insa organismul meu nu le asimila. Am facut o cura lunga cu tot felul de ceaiuri si produse apicole, fructe, legume si vitamine sintetice pe langa cele naturale.

In disperarea mea ma rugam zilnic pentru indrumare.

Intr-o noapte am visat o femeie imbracata intr-o rochie lunga alba (nu i-am vazut fata) care mi-a intins o cutie si mi-a spus ca daca doresc sa ma vindec trebuie sa mananc 5 cutii din acelea si 3 mai mici si colorate. Eram nedumerita (in vis), astfel ca ea mi-a aratat ce contine cutia: era creta. Da, creta din aceea cu care se scrie pe tabla la scoala.

Am crezut tare mult in acel vis. M-am dus si mi-am cumparat 5 cutii mari cu creta alba si 3 cutii mai mici cu creta colorata. In fiecare zi mancam 3 bucati (dimineata, la pranz si seara) fiind ferm convinsa ca imi vor face bine. Intai am terminat creta alba, apoi am inceput cu cea colorata, dar din aceasta mancam doar o bucata pe zi. Cea colorata era un deliciu pentru mine, caci fiecare culoare avea un gust si un miros de fruct. Astfel galbenul = lamaie; caramiziul = portocala; rosul = capsuna; verde = kiwi; albastrul = afina; violet = zapada si tot asa.

Dupa ce am terminat cu cretele, am inceput sa imi pisez fin diverse pietre adunate de prin Bucegi (de prin tot felul de excursii) pe care le mancam cate o lingurita pe zi. In functie de culoare si alcatuire, aveau gusturi si mirosuri diferite. Cele din mica (argintie si aurie) erau putin amarui si miroseau a ploaie de vara, cele albe erau acrisoare si miroseau a zapada, cele caramizii erau dulcegi si aveau miros de flori, etc. A mai fost o perioada cand luam zilnic cate o lingurita de nisip fin (calciul facut din coji de oua pisate nu s-a asimilat la mine)… Ma simteam foarte bine dupa ce le luam, nu imi era greata, nu mai eram ametita si ma simteam satula.

Asa m-am pus pe picioare, am inceput sa prind puteri, sa imi fac planuri de viitor si astfel am reusit sa ajung pe picioarele mele la Doamna Desanca (initial nici nu ma mai puteam da jos din pat). A trebuit intai sa ajung la limita, ca sa ma pot conecta la corpul meu de lumina.

Dupa toate acestea mi-am facut o ecografie ca sa stiu in ce stadiu mai era fibromul si am rugat-o pe doctorita sa imi faca si la ficat (bila), rinichi. Astfel am aflat ca sunt perfect sanatoasa!


Va imbratisez cu toata iubirea mea!
DARA

[DARA]

.
CONSILIUL

Se facea ca eram intr-un amfiteatru. Stateam parca pe un nor albastru deschis cu irizatii mov-rozalii si cu alb (era ca un fel de fotoliu), la un birou. Eram cea de acum. Amfiteatrul era plin cu oameni de toate varstele si imbracati comun, ca cei de pe strada. Eu le vorbeam, iar ei se uitau unul la celalalt, nedumeriti, dand din maini si ridicand din umeri - facandu-ma sa inteleg ca nu pricepeau nimic. Dar iata ce spune-am si ce faceam:

Degeaba va tot plangeti ca sunteti saraci, ca va este greu! Chiar nici unul nu vrea sa avanseze? Cand ati venit aici, ati stat la rand sa semnati contracte ale Consiliului, care mai de care mai dificile, calcandu-va in picioare si dandu-va coate pentru un loc pe Terra. Unii s-au dat in laturi ca sa va faca loc, inaintea lor. Acum, va plangeti mereu, iar Consiliul este foarte dezamagit, pentru ca nu mai stie cum sa faca repartitiile pe Ceruri, pentru ca s-a creeat un dezechilibru.

Cineva intreaba: Cum adica am semnat contracte si ce este acest Consiliu?

Raspund, prin ridicarea mainii drepte, din a carei palma iese un fascicul de lumina ce se proiecteaza pe un perete, sub forma unui film. Uitati, acesta este Consiliul (apare o masa ovala la care stau 12 batrani cu plete lungi si barba) si este format din cei 12 Intelepti, care va preiau cererile si va sfatuiesc in privinta lor. Apoi toate sunt duse la cel de al 13-lea, care hotaraste prioritatile, pentru ca Acesta este cel mai Plin de Timp. Nu au hartii pe masa, pentru ca cererile voastre sunt energii si cu acestea va semnati doleantele.

Rumoare in sala. Continui... Nu toti trebuie sa veniti la incarnare, sunt multi care nu au mai fost nicicand, dar acesta inseamna ca nu vor ajunge decat in al 9-lea cer, pentru ca pana la al 13-lea si mai departe, este mai dificil pentru acestia. Uitati, eu de pilda, nu reusesc nicicum sa trec de al 8-lea Cer si mereu ma intorc la reincarnare. Sunt multi printre voi, care prin felul in care isi achita sarcinile nu trec examenele, raman restantieri si nu se mai intorc nici macar de unde au venit, raman pe nivele mult mai joase, lamentandu-se mereu. E adevarat ca este greu de ajuns in al 9-lea Cer, acolo unde este Mama si multi alti Invatatori, dar macar incercati sa treceti de al 3-lea si atunci veti intelege mult mai multe din ce va spun acum.

Las mana in jos, iar imaginea cu Inteleptii dispare. In amfiteatru, tacere deplina si nici o alta intrebare. Sunt dezamagita de indiferenta semenilor mei si dispar..."

Deschid ochii, e ora 6 dimineata; mai este 1 ora si ceasul va suna. Incerc sa mai atipesc putin, sunt trista si parca nu mai vreau sa ma trezesc, nicicand.

Ma gandesc ca de aceea imi place mie cifra 8 (infinitul uman) si 13. Apoi, datele mele de nastere adunate dau 8, este cifra destinului meu.


Cu iubire!
DARA.

[DARA]

.
VIS CU ANIMALE

Eram pe o scena uriasa, intr-un colt. La baza scenei (jos) de jur imprejurul ei, misunau tot felul de vietati mai putin placute ochilor si simturilor si toate negre, maro inchis sau gri inchis aproape spre negru (serpi uriasi gen balauri, serpi normali, soparle, rame, shobolani, porci mistreti...) pur si simplu mi se pareau gretosi.

In sala (sau ma rog, ceea ce ar fi trebuit sa fie sala), in loc de scaune se aflau custi cu animale mari sau periculoase, pasari, aflate in captivitate. Printre toate acestea circulau niste oameni (necunoscuti de mine), care isi spuneau ingrijitori. Deodata cum stateam acolo sus pe scena, ghemuita intr-un colt, vine spre mine un tigru (care nu stiam cum a ajuns acolo), atunci eu ma ghemuiesc de spaima si mai tare, dar aud o voce (era parca de barbat, dar si de femeie) ce imi spune sa nu-mi fie teama ca tigrul ma cunoaste si este pazitorul meu. Prind curaj si il mangai pe cap, iar el imi linge picioarele, apoi se culca langa mine. Aud din nou vocea care imi spune ca ingrijitorii vor trebui sa plece la casele lor. Atunci disperata, intreb ce o sa ma fac eu cu atatea animale, daca scapa cele mari din custi, apoi cum o sa umblu printre atatea jivine care misuna la baza scenei. Vocea imi spune ca nu trebuie sa-mi fie teama pentru ca nu imi vor face nimic, caci toate ma cunosc (ma simteam de parca eram stapana animalelor, ca tipul acela din film), apoi imi apare o oglinda in fata in care fiecare animal este transformat in om, dupa care iarasi in animal.

Am vazut multi prieteni, sau persoane cunoscute. Unii erau dinozauri, elefanti, dragoni, balene, cai, feline, caini, bufnite, porumbei, soparle, serpi... Cei ce semanau cu reptilele aveau limba despicata in doua sau in patru (depinde de marimea animalului). Erau dintre prietenii mei, din categoria serpilor uriasi, dar care erau albi si foarte luminosi. Aud din nou vocea care zice: "Vezi, nu trebuie sa iti fie teama, fiecare are rolul sau" apoi in secunda urmatoare din sala cu custi se aude un raget puternic si una din custi este pur si simplu pulverizata de un leu urias fioros, care iese in viteza si se indreapta spre baza scenei. Toate animalele ce erau acolo, au disparut de frica leului, iar vocea ma asigura din nou, ca pot sa ma duc unde doresc de acum incolo. Ma uit si vad ca totul era curat si se umpluse cu lumina.


M-am tot gandit la visul acesta, ca de cand eram copil iubeam animalele foarte mult, iar daca merg si acum pe strazi laturalnice pe unde sunt caini maidanezi, pe mine nu ma latra nici un caine, ci fac sir indian si se tin dupa mine...


Cu iubire!
DARA.

[DARA]

.
NAVA - STEA

Eu m-am indragostit nebuneste de o Stea Frumoasa care apare intr-o parte anume a Cerului, dar numai din gradina de la tara stiu care este (la oras nu se vede bine din cauza poluarii).

Si intr-o noapte i-am pus multe intrebari (in gand), apoi mai la vreo trei zile aproximativ, am visat (dar parca era aievea): se facea ca o priveam cu multa iubire si dintr-o data Ea a inceput sa creasca, parca apropiindu-se de Terra, mai intai de marimea unei portocale (de culoare alba-stralucitoare), apoi ca o minge de volei, apoi... m-am speriat intrucat Cerul se acoperise, iar Ea, Steaua, era o cruce uriasa cu bratele egale, plina cu diamante stralucitoare, se rotea, se rotea... si in gand am auzit: "Aceasta sunt eu si am venit sa iti indeplinesc dorinta", apoi s-a ridicat in spirala devenind ce era odinioara, iar eu am ramas plangand.

Acum stiu... este Nava mea!

Cu iubire!
DARA.

[DARA]

.
BISERICILE

Se facea ca eram un barbat tanar in jurul varstei de 28 de ani. Aveam plete lungi carliontate, saten deschis cu reflexe aurii. Purtam o haina lunga, alba, lunga pana in pamant cu gluga. Haina mea era cam ciudata ca avea 12 buzunare, repartizate simetric pe exterior si pe interior.

Mergeam asa pe o pajiste intinsa verde, cu rauri, flori si pasari de tot felul. In zare se vedeau niste constructii cu turle, iar eu ma indreptam spre cea mai apropiata, unde se zarea o mare de oameni stand la rand ca sa primeasca ceva… nu imi dadeam seama ce anume. Ajung acolo. Era o biserica, asa ca un fel de Catedrala. Dar nu era nimeni in ea. Oamenii erau toti afara si stateau in sir indian pentru a ajunge in fata unui preot imbracat in haine de culorile curcubeului, ce avea in fata o masa pe care tinea o cruce, o carte si o sticluta ca un potir. Cand ajungeau in fata lui, preotul le punea mir pe frunte, facandu-le semnul crucii si le citea putin din carte (cred ca era un fel de Biblie). Atunci m-am gandit ca ar trebui sa il ajut, ca astfel cei ce stateau la rand sa nu mai astepte atat de mult in picioare. Asadar, ma duc direct la masa preotului si incep sa-mi scot din cele 12 buzunare diferite obiecte (erau asa ca niste amulete cu diferite simboluri, lemne incrustate cu figuri geometice, cristale colorate, pene de pasari gen paun, suluri gen pergamente… cam asta este ce imi aduc aminte) pe care le asez pe masa si-l rog pe “sfintia sa” sa le daruie oamenilor. Insa in timp ce eu faceam aceasta, oamenii care erau mai spre sfarsitul sirului, incep sa faca scandal strigand ca trebuie sa stau la rand, ca este mare pacat ca m-am bagat in fata si sa imi adreseze injurii. Preotul degeaba incerca sa le explice ca eu am venit ca sa il ajut.

Atunci, mi-am pus gluga pe cap si dezamagit am plecat spre urmatoarea constructie ce se profila in zare. Aici, era un fel de Manastire parca, dar spre deosebire de unde venisem, oamenii erau toti inauntru, iar eu vazand aceasta m-am gandit sa nu-i deranjez si sa plec mai departe. Cand am trecut prin dreptul usii, observ ca oamenii ies cu totii afara ca sa ma lase si pe mine inauntru. Imi dau gluga jos si intru… este totul minunat, sculptat in aur, insa fara cruci nicaieri, peretii albi, scaune gen tronuri (cu spatare inalte, imbracate in catifea alba cu dantelarie de lemn mahon pe spatare), altarul era din aur si continea niste obiecte viu colorate (nu mi-am dat seama ce erau). Stau in picioare cu mainile impreunate, ma reculeg parca, apoi ma intorc si ies.

Afara cei ce stateau, parca ma asteptau. Erau mai multi preoti decat enoriasi. Din randul lor, se desprinde un preot mai batran, imbracat tot in alb, cu parul si barba lungi si albe (ceva in genul lui Gandalf daca ati vazut filmul “Stapanul Inelelor”; eu tare uimita am fost cand la 2 ani dupa acest vis-revelatie, l-am vazut pe Gandalf cel Alb) si vine inaintea mea, ma imbratiseaza si ma saruta pe mijlocul fruntii, spunanadu-mi cu o voce blanda ca ma asteapta demult. Raman profund impresionat si privesc in zare spre urmatoarea constructie cu o cupola uriasa rotunda, spre care trebuie sa plec. Nu mai reusesc, intrucat coplesit de iubirea Batranului, ma trezesc…

In camera, desi inca noapte, o lumina puternica si parfumata ma invaluie.


Cu iubire!
DARA.

[DARA]

.
ARIPI

Pe data de 18.04. 2008 - am trait o experienta ciudata, mai precis, am avut o revelatie deosebita!!!

Sa vedeti... se facea ca visam, dar parca eram treaza... veneam cu sotul meu acasa, dupa ce fusesem prin oras la plimbare - si venind asa pe drum, ma tot scarpinam la spate intre omoplati, traind cu impresia ca mi se umflase in zona aceea. Ii spun sotului, dar el face glume si rade de mine, insa mie imi tot crestea umflatura si simteam ca parca am o cocoasa, iar in curand o sa mi se rupa haina in zona respectiva... Am inceput sa grabesc pasul ca sa ajung cat mai repede acasa, sa nu patesc ceva pe drum si sa ma fac de rusine. Abia am intrat pe usa apartamentului si in secunda urmatoare simt cum imi paraie haina, apoi simultan aud un zgomot diafan, matasos, de falfait de aripi, insotit de un sunet de clopotel cristalin. Nici nu apuc sa duc mainile la spate, ca ma vad saltata la jumatate de metru deasupra pardoselii (stateam asa in aer... cred ca aveam o privire comica..., (n-am reusit sa ma vad in oglinda). Atunci am realizat ce mi se intampla (desi nu imi vazusem aripile si nici nu aveam curaj sa-mi controlez locul cu pricina) si am inceput sa strig speriata:

"Doamne, acum daca Te-ai gandit sa-mi dai aripi, invata-ma si sa zbor, ca altfel o sa-mi sparg capul de toti peretii astia de prin casa". Nu-mi raspunde nimeni (normal ), insa aud ca si cum cineva chicotea (erau mai multe sunete, parca). Ma uit la sotul meu, care statea cuminte pe scaun si zambea, intrebandu-l de ce rade de mine. Imi raspunde senin ca nu rade, ca nu a scos nici un sunet si ca doar se amuza zambind, pentru ca sunt tare haioasa. Atunci, imi fac putin curaj si incep sa fac acrobatii prin aer, dar fiind spatiul prea mic, mereu nu reusesc decat sa fiu caraghioasa... asa ca... ma enervez pe diferite obiecte ce-mi stateau in drum (le ordonez, le aliniez, aprind toate becurile...) concluzionand ca o sa ajung pe afara si o sa fiu subiect de amuzament si pe deasupra o sa ma umplu de vanatai, ca nu stiu sa iau virajele... etc. Tot facandu-mi eu curaj, aud chiar langa urechea dreapta o pocnitura (ca si o bataie din palme) si ma trezesc, sarind brusc in picioare din pat direct pe covor.

Urmatoarea miscare a fost sa ma controlez, ducand mana la spate (in zona aceea intre omoplati am avut o durere surda trei zile, de parca am fost operata undeva in apropierea coloanei vertebrale), ma uit in oglinda... mi se parea totul atat de real ca nu mai stiam daca a fost aevea sau am visat. Noroc ca sotul meu dormea linistit, iar asta m-a convins ca totul a fost un vis. Si acum am asa o senzatie stranie....

Nu inteleg de ce am avut visul acesta, intrucat stiu ca Ingerii nu au aripi ci este doar imaginatia oamenilor, ca ei se deplaseaza altfel, etc.

Interesant a fost ca am primit de la o prietena draga, un mail, unde imi povestea despre o carte in care se explica despre ingeri intrupati, elfi si alte entitati. Va dati seama ce mirata am fost, pentru ca nu i-am povestit nimic despre visul pe care tocmai il avusesem!

Doresc sa va mai spun ca nu cred ca a fost o simpla iesire in astral, cum se intampla cand dormim. Eu am iesit constient, de multe ori (cand fac meditatii), sau inconstient (in somn). Ma priveam din tavan sau din diverse unghiuri, cum dormeam eu sau alti membri ai familiei sau pur si simplu iesam pe strada, zburam peste oameni, cladiri (in zona mea) sau in alte colturi ale lumii. Ajungeam pe diferite Planete si cu greu ma hotaram sa vin inapoi. De multe ori, parca eram intr-o lume paralela, transcendand diferite perioade istorice... in fine. Am adaugat aceasta, intrucat nu inteleg de ce in visul cu "aripile" imi era teama ca nu ma voi descurca daca ies pe strada, pentru ca o mai facusem doar de multe ori!

Va imbratizez cu multa iubire!

DARA.

[DARA]

.
Acum o saptamana (pe data de 21 Iulie), dupa ce am ajuns de la serviciu, Emil spune sa mergem putin in parcul din zona unde locuim - este un loc superb, plin de copaci, iarba si flori - sa ne mai "incarcam bateriile". Asa ca zis si facut, ne-am luat o patura si am plecat in parc unde am gasit loc intre trei stejari batrani asezati in forma de triunghi. Am simtit nevoia sa inchid ochii (nu imi era somn si nu ma simteam obosita) si sa ma asez cu fata in sus. Ma simteam foarte relaxata, coloana imi era dreapta. Soarele coborase spre apus (era intre ora 7 si 8 seara), iar coroana in forma de cupola, de la cei trei stejari, ma facea sa ma simt protejata ca intr-un cilindru.

La scurt timp am vizualizat o lumina alba care tot crestea, transformandu-se intr-un galben stralucitor si parca incepuse sa ma usture ochii. Atunci i-am spus lui Emil (fiind inca tot cu ochii inca inchisi), ca ar trebui sa ne mutam ca imi bate soarele in ochi si trebuie sa ma fortez sa-i tin stransi. La care am auzit vocea lui care radea spunand: "Serios"! Atunci am deschis ochii sa vad ce este asa amuzant. Am inteles... soarele apusese, iar sub cei trei copaci era umbra de-a binelea.

Vazand atmosfera "inchisa" de afara, m-am grabit sa inchid ochii la loc... acolo soarele era la amiaza. Dupa foarte scurt timp, am vazut un ochi foarte frumos, cu gene lungi si intoarse, cu irisul de culoare albastra care avea si irizatii verzi, avand o lumina minunata, cristalina. Se uita asa cu blandete, nu stiu cum sa va spun, am dedus dupa forma fruntii (atat am reusit sa mai vad... o parte din frunte), care era putin bombata, ca ochiul ce ma privea, era al unei femei si se uita parca din fata, dar mai mult din partea dreapta, la mine. Apoi a mai aparut un ochi, dar nu era chiar identic, decat ca si culoare, genele fiind mai scurte si drepte, iar fruntea inalta si dreapta. Am inteles ca acesta era al unui barbat. Si el ma privea tot din fata, dar parca din stanga mai mult.

Am avut senzatia ca sunt undeva suspendata pe o raza de soare, intrucat totul in jur era galben stralucitor, parca poleit cu aur si reflectii violete spre roz. Nu mi-au transmis nimic, doar ma priveau cu foarte multa blandete si simteam ca plutesc de fericire.

Apoi lumina a devenit alba-argintie (ma aflam undeva intre Luna si Pamant) si parca impartita pe nivele. La fiecare nivel am vazut o fiinta, dar doar gatul si capul (nu stiu daca aveau maini si picioare ca oamenii). Unii aveau capul rotund si ochi ca ale insectelor (asa cum sunt cei ai buburuzelor, dar foarte mari), altii aveau capul cilindric (aproximativ), cu ochi adanciti in orbite, apoi mai erau cu forma capului tuguiata (asa cum era Oblio, daca ati vazut filmul de desene animate), mai erau fizionomii ce aduceau cu stelele, cuburile...

Toti erau foarte luminosi, aveau un aer de maestuozitate si parca priveau undeva spre "in jos". Toate acestea le-am vazut cu fruntea, care parca mi s-a transformat intr-un ecran urias de cinema. Am auzit in mine o voce care imi spunea ca tocmai i-am vazut pe cei ce vor veni curand pe Terra, (pe conducatorii lor) doar ca acum mai au putin de lucru in jurul ei. Dupa toate acestea, imaginile au disparut, iar fundalul a ramas complet alb.

Am deschis ochii, era seara, in zare privind spre Cer se mai vedeau insa acele lumni albe sidefate si stralucitoare, ca niste molecule ce danseaza sub microscop. Aveam un sentiment de pace interioara si de siguranta ca Noul Pamant este pe cale sa se nasca si ca atatea entitati de lumina ne trimit iubirea lor protectoare, incat este imposibil sa fie altfel, decat de la foarte bine in sus.

Cat devotament, cata energie si cata iubire investesc fratii nostri din Stele, doar ca noi sa ne trezim! Oare chiar atat de profund am adormit in ignoranta, incat mai degraba ne lamentam, decat sa constientizam Iubirea Christica si sa aducem maestria linistii in noi si prin noi?


Cu iubire!
DARA.

[DARA]

.
Am avut un vis in dimineata zilei de Duminica 17.08. 2008, pe la ora 3.

Se facea, de parca era aievea, ca impreuna cu Emil eram intr-o sala uriasa plina cu oameni, pe majoritatea parca ii cunosteam, dar nu-i puteam localiza si personaliza.

Eram adunati acolo, ca la un fel de informare si instructaj. Sala era foarte luminoasa, ceva in genul luminii de neon si toti care eram acolo asteptam pe cineva care sa ne indrume. La un moment dat am auzit o voce, care nu avea sunet nici de femeie, nici de barbat, ci intre acestea si nici nu vedeam pe cineva anume, insa toti ascultam foarte atenti si constienti ca exista un astfel de indrumator printre noi.

In vis, eram singura care punea intrebari acelei prezente pe care nu o vedeam, dar o simteam si auzeam. Majoritatea de acolo intelegeau mesajele, doar eu mai voiam lamuriri suplimentare. Deci... am fost adunati acolo ca sa fim anuntati ca spre Romania se indreapta din mai multe directii, valuri mari de lava. Nedumerita, intreb: "Cum adica lava si de unde vine?" Mi se raspunde: "Pamantul fierbe, sunt atatia vulcani in lume, care au inceput sa fie activi, iar voi trebuie sa preintampinati marele cutremur pentru tara voastra. Asta nu inseamna ca il puteti opri, dar puteti sa-i micsorati intensitatea si efectele."

Ma simt derutata putin, intrucat nu inteleg ce legatura are lava de la vulcanii activi din lume cu tara noastra si mai ales cum putem noi preintampina un cutremur atat de mare, asa ca... ma trezesc punand pe tapet aceste intrebari. Vocea raspunde: "Trebuie sa adunati toate masinile de pompieri si toate masinile cu cisterne si sa inconjurati granitele tarii voastre de jur imprejur. Pompierii stiu ce au de facut, iar ceilalti vor umple cu apa din rauri cisternele, caci aveti multe rauri si astfel puteti stinge lava, sau macar sa opriti sa nu intre atat de multa peste hotarele voastre."

Eu tot mai am dileme, asa ca trec la interpelari: "Totusi vulcanii aceia activi, sunt departe, apoi ca sa ajunga pana in Romania, au in drumul lor Oceane, Mari, Fluvii, Munti... si chiar daca ar intra in tara, cum se poate produce un cutremur, pentru ca totul este la suprafata pamantului?" Vocea imi spune: "Priveste...", iar eu privesc spre un ecran (parca era din gelatina) si vad mai multe zone, nu departe de tara noastra, din care iese lava, lava curata si rosie ca jaratecul si care se apropie tot mai mult de jur imprejurul Romaniei.

Zic eu: "Dar daca intra, cum influenteaza totusi producerea unui cutremur? Apoi, celelalte tari cum au preintampinat aceasta calamitate?" Vocea spune: "Datorita caldurii intense si a greutatii formate de zgura ramasa dupa stingere, influenteaza anumite zone sensibile interne ale Terrei, pe care voi le numiti falii de contact, de aceea trebuie sa aveti grija sa intre cat mai putina lava. Celelalte tari s-au descurcat fiecare in felul ei si cum s-au priceput, desi le-a fost foarte greu si lor."

Nu mai am nimic de intrebat. Ca la un semn, toti cei care eram in acea incapere iesim si vizualizam inaintea nostra o imensitate de masini de pompieri, masini cu cisterne si multi barbati imbracati in uniforme militare, perfect aliniati si care parca asteptau sa li se dea un ordin, o comanda. Eram impresionata de maretia, frumusetea si seriozitatea a tot ce mi se desfasura inaintea ochilor. Probabil ca sub presiunea acestui tablou impunator, m-am trezit brusc!

Cu iubire!
DARA.

[DARA]

.
OARE CUM AR FI?

Iubiti prieteni, am avut un vis-revelatie spre dimineata zilei de 22.09.2009 si am considerat ca sunt informatii de descifrat pentru multi dintre noi, asa ca...

Eram o adunare mare de oameni undeva intr-un fel de statiune montana cu un peisaj superb. Urma sa plecam intr-o excursie. Noi cei de acolo eram organizati in diverse grupuri, insa nimeni nu avea un conducator de grup, fiecare stiind ce are nevoie grupul, completandu-ne reciproc. Insa toti care ne aflam organizati astfel, asteptam un semnal de la cineva ce parea a fi coordonatorul tuturor grupurilor, dar nimeni nu-l cunostea. La un moment dat cineva din multime a spus: "gata putem sa plecam".

Astfel ca eu, impreuna cu sotul meu, cu multi colegi si prieteni de aici de pe grupul acesta si din alte locuri, am plecat pe un traseu, pe niste poteci de munte care serpuiau printr-un peisaj superb prin paduri. Am ajuns intr-un loc in care nu mai erau copaci, iar verdeata era putina. Predominau stancile semete, abrupte, dar primitoare (adica nu iti transmiteau acel sentiment de panica, frica). Trebuia sa trecem printr-un fel de Pas prin care nu incapeam decat unul odata si sa-i asteptam intai sa treaca pe cei ce veneau din sens opus, de la o inaltime mai mare. Stand si asteptandu-i pe cei ce veneau de sus, sotul meu ma intreaba: "Uite, o cunosti?!". Ma uit intr-acolo si ma vad pe mine cea de acum, obosita si trista (toti aratam ca venind de pe front). Ma cuprind niste emotii teribile si o compasiune de mine insumi, vazandu-ma atat de obosita. Am observat apoi ca mai multi dintre noi aveau o astfel de dublura (extensie). Urma sa dam mana cu noi insine. A fost o senzatie pe care nu o pot descrie in cuvinte, in momentul in care i-am atins mana celei ce eram tot eu, iar ea, asa obosita cum era, m-a privit cu duiosie si mi-a zambit din coltul gurii (caci se straduia din rasputeri sa nu para obosita) spunandu-mi: "Trebuie sa va grabiti, sa ajungeti la Cremenea (o Pestera cu ape si focuri cu intrare in interiorul Terrei, imi explica), apoi la Sfinx, caci acusi este 29 Noiembrie". Observ atunci ca si celelalte "sosii" transmit acelasi mesaj "originalelor lor" sau "clonelor"… cine stie… A fost ca un fel de predare a stafetei si fiecare pleca mai departe dupa ce vorbea cu "prelungirea" sa. Astfel noi cei din grupul in care eram am ajuns pe un platou muntos. Ni s-a comunicat ca suntem in Bucegi si ca in apropiere de noi este Sfinxul.

Era acolo o casa uriasa, un fel de Cabana Moderna, cu terasa, balansoar si camerele se puteau inmulti sau mari, dupa necesitati, la fel si mancarea. Pe usi erau placute pe care scria "Media". Sotul meu, foarte sobru, (in realitate nu este asa) a chemat un ingrijitor al acelei case (erau mai multi) si efectiv i-a poruncit sa schimbe placutele si sa le puna pe cele cu "Primo", ceea ce s-a facut imediat. Am ramas acolo noi toti, sa ne odihnim putin si sa ne sfatuim, pentru a putea merge mai departe spre Pestera Cremenea (am cautat pe net, dar nu am gasit o pestera cu o astfel de denumire, decat doua localitati, una in Jud. Cluj si alta in Mehedinti – asa cum se intampla in vise, probabil ca este vorba de simbolistica… ). Am plecat doar o parte dintre noi spre acea locatie, ceilalti alegand sa ramana la Cabana minunata asteptandu-ne reintoarcerea, iar altii s-au hotarat sa plece inapoi pe drumul pe care am venit, impreuna, argumentand ca nu mai pot astepta inca o zi pana vom merge la Sfinx.

M-am trezit in timp ce mergeam spre Sfinx ca sa il inconjuram tinandu-ne de maini si intonanad un cantec. Era o melodie absolut superba, care ne-a insotit pe tot drumul de la Cremenea spre Sfinx si toti eram fericiti.

Cam asta a fost, in mare, excursia mea inspre dimineata zilei de 22 Septembrie. Cand m-am trezit, le-am pus cap la cap si mi-am adus aminte de spusele Alexandrei (pe cand ne faceam noi planuri de ajungere pe 22 Septembrie, de Echinoxiu, la Sfinx), ca daca iti doresti cu adevarat ajungi…

Am ramas cu sentimentul reintalnirii cu mine insumi (o traire pe care nu stiu cum sa o exprim ca intensitate…. dar stiu ca atunci cand m-am vazut asa, ca de pe front, de la razboi, m-am intrebat cum de am reusit sa ajung astfel…).

Oare cum ar fi... ca mergand pe strada sa ne intalnim cu noi insine?

P.S. Alti prieteni mi-au impartasit ca au avut vise asemanatoare si am aflat ca in apropiere de Crucea de pe Caraiman curge un raulet ce se numeste Cremenea (nu degeaba sunt atat de puternice energiile acolo). Apoi imi mai amintesc de bunicul meu ce a plecat Acasa pe cand implinea 100 de ani, care ne spunea ca: "Atunci cand veti incepe sa aveti vise - revelatii asemanatoare, vremurile sunt aproape".

VA IUBESC!
DARA.

[DARA]

.
PARADISUL DIN APE

Duminica (04.04.2010) am simtit o stare de moleseala iesita din comun, astfel ca mi-am zis: „Trebuie sa ma odihnesc putin", asa ca am atipit pret de un sfert de ora. Totusi auzeam si ce se intampla in juru-mi, in planul fizic. La un moment dat m-am vazut pe mine cea de acum, impreuna cu multi alti semeni (ii stiam perfect pe toti, dar nu-i pot descrie din punct de vedere al trasaturilor fizice, ii simteam ca vibratie, ca facand parte din mine) pe o plaja intinsa. M-a frapat acea imagine pentru ca nu am vazut nici un copac, cladire, stanca, ci doar nisip (pietris) si valurile Oceanului (asa credeam eu ca este un ocean). Cineva din grupul acela (stateam in forma de cerc, asezati pe nisip si tinandu-ne de maini) s-a sculat si ne-a dat fiecaruia cate un bat de bambus, de grosimea unui creion, foarte fin prelucrat, care la un capat era ca un balon mai mic (asa cum sunt dovleceii aceea ornamentali care au o tija mai lunga). Priveam mirati la acel obiect si ne intrebam la ce foloseste. Ni s-a spus ca avem mare nevoie de el, pentru ca vom pleca intr-o calatorie mai deosebita, calatorie ce se va desfasura prin apa. Astfel ni s-a indicat ca trebuie sa il tinem mereu in gura, pentru a putea respira pe perioada cat vom fi in adancuri.

Ni s-a parut interesant si abia asteptam sa plecam. Nu am fost informati unde mergem, ci doar ca vom face o excursie in adancuri. Zis si facut. Am inceput sa intram pe rand in valuri, pana ce apa a trecut peste noi, tinand in gura acea tija si innotand in sir ordonat unul dupa celalalt.

Dupa o perioada, indrumatorul nostru ne-a facut semn sa ne oprim si la un semnal ne-am grupat in cerc, iar in mijlocul nostru au aparut doi delfini albi, (nu stiu daca exista delfini albi, eu nu am auzit, dar acestia erau albi) care au luat locul indrumatorului. Astfel ca tinandu-ne dupa ei am ajuns in fata unei pesteri mari si am inceput sa intram prin unul din culoarele pesterii, pe rand, unul cate cate unul. In fata noastra se contura o perdea (am crezut initial ca este o cascada, dar ce cascada sa fie acolo pe fundul apei, mi-am zis) de apa, perdea prin care trebuia sa trecem mai departe prin acea pestera.

Am trecut si mare ne-a fost mirarea cand am constatat ca nu mai aveam nevoie de acele tije de bambus, iar aceasta pentru ca nu mai era apa. Parca era un fel de clopot urias acolo. Dar uimirea cea mai mare a fost cand am vazut ca aici erau alti oameni, oameni ca si noi. Aveau un fel de costume de scafandru pe ei, de culoare alba in combinatie cu albastru si verde de mai multe nuante, insa nu toti, ci doar cativa, ceilalti erau imbracati lejer, in haine din tesatura de in (asa am apreciat eu), foarte fine si vaporoase (semanau cu iile noastre ca material). Ne-au primit cu multa bucurie, venind cu bratele intinse inspre noi, de parca ne asteptau, imbratisandu-ne. Am observat la cei care nu purtau acele costume de scafandru (cum le-am vizualizat eu) ca aveau imprimat pe piele, ca un fel de tatuaj, un desen reprezentand un delfin sau chiar mai multi. Am mai vazut acolo si animale, dar doar pisici, caini (cu precadere de lup) si porumbei (putin mai mari decat ai nostri) de diferite rase si culori, erau o splendoare. Cam atat am realizat la prima intalnire, fiindca nu puteam sta in acel spatiu decat o perioada mai scurta, iar aceasta pentru ca aerul de acolo era mult prea tare pentru noi. Asfel ca am plecat, la fel cum am venit, trecand prin aceleasi etape si fiind insotiti si de cei doi delfini albi care ne-au fost tovarasi o bucata de „drum de apa".

Au urmat apoi si alte vizite, cred ca am facut cam cinci astfel de scufundari in adancuri la prietenii nostri balai, cu ochi verzi sau albastri, luminosi si mereu cu zambetul pe buze. Am observat ca pestera lor avea coloane pe alocuri, frumos sculptate cu motive geometrice, florale, cap de leu, creneluri, canaturi, ca fiecare avea un sector de care se ocupa, unii preparau substante intr-un fel de laborator, altii vorbeau intr-o limba ciudata cu animalele invatandu-le sa execute anumite miscari, altii faceau meditatii, incantatii, curatenie, sau diverse lucruri pe care nu stiu cum sa le definesc pentru ca nu am un termen de comparatie.

Curioasa din fire, am intrebat cum de au ajuns sa locuiasca acolo si de ce nu vin la suprafata. Au spus ca au ramas acolo de la scufundarea Atlantidei si ca atunci s-au salvat foarte putini, iar aceasta cu ajutorul delfinilor care i-au ajutat sa faca clopotul de aer. Am inteles astfel de ce mai toti (eu am aproximat cam 100 de oameni, din cati s-au lasat vazuti) aveau tatuat pe pielea lor alba, desene reprezentand delfini.

Nu voiau sa vina la suprafata (cel putin, nu inca) pentru ca aveau treaba acolo in adancuri. Spuneau ca aerul de la suprafata este inca foarte greu pentru ei, fapt care le-ar diminua anumite capacitati si ca ei se ocupa de falii, pentru a nu le lasa sa se deplaseze prea mult, iar in aceasta activitate sunt ajutati de delfini si uneori de balene, acestia transmitandu- le unde sonore, unde pe care ei le percep sub forma de vibratii de anumite frecvente, astfel ca stiu unde trebuie actionat. Faceau totul mental, prin concentrare si uniune in telepatie (asa ne explicau) cu cei de la suprafata pamantului sau din stele. Deseori primesc si ajutorul fratilor de pe Luna, atunci cand axa magnetica sufera perturbatii. In situatii de urgenta isi folosesc navele din dotare pentru a transporta anumite tehnologii din alte spatii terestre sau stelare, unde se intalnesc cu frati de ai lor.

Incepea sa imi placa tot mai mult sa fiu acolo in „Paradisul din Ape” si ma obisnuisem si cu calatoria, de parca o faceam de cand lumea si pamantul, parandu-mi-se drumul tot mai usor de strabatut.

Ma tot intrebam cum de stie conducatorul grupului nostru pe unde trebuie sa intram, caci totul era uniform si arata identic (o mare de ape si nisip, fara nici un reper). Atunci cred ca cineva din grup mi-a auzit gandul, ca mi-a spus: „Intrarea este pe langa insula cu serpi, nu se vede de aici, dar este prin apropiere". Wow, mi-am zis, dar de ce trebuie sa trecem pe langa ei, ca nu prea ma dau in vant dupa ei, insa nu imi este nici teama, asa ca... no problem!

Am uitat sa va spun ca toate aceste dialoguri si intre noi, dar si acasa la "oamenii-delfini" (cum i-am botezat pe prietenii din adancuri) nu se desfasurau prin rostirea cuvantului, prin vorbire, ci telepatic.

M-am trezit din atipeala, revenind in corpul meu fizic (cam brusc, ca m-au durut toate cele dupa aceea) si mi-a ramas aceasta „mirare" in privinta serpilor. Dar astfel am inteles ca am calatorit la fratii din Marea Neagra, iar intrarea, Portalul, era pe undeva pe langa Insula Serpilor.

Mi-au prins atat de bine aceste calatorii astrale, pentru ca am mai adunat un buchet de flori de iubire neconditionata. Astfel inima mea a inteles ca nu tot ce este in interiorul pamantului este rau (precum am fost invatati, cum ca acolo ar fi salasul... cuiva) si ca nu numai ce este in afara (pe langa noi sau in stele) este bun. Ar fi ca si cum am considera ca tot ce vine din interiorul nostru este rau si ca numai ce vine din afara noastra este bun, ca doar aceea este Lumina, uitand ca ea se afla si in noi si nu trebuie decat se ne conectam la Sursa Universala, care este aceeasi pentru toti.

Si am mai invatat ceva, extrem de important, ca trebuie sa ai curaj si incredere in tine insuti, sa-ti doresti din tot sufletul, apoi totul vine de la sine, caci sinele nostru superior stie ce are de facut. Un prieten drag imi spunea: “Stii, oamenii accepta mult mai usor sa mearga pe un drum batatorit, ma refer la acele informatii deja rulate la infinit prin mass media – pentru cele ce sunt informatii noi, de prima mana, ei asteapta pe altii sa faca primul pas, ca nu cumva ei facand pasul sa riste, in cazul in care informatia ar fi eronata.”

Spiritul meu liber m-a calauzit permanent sa cercetez lucruri noi si sa le simt vibratia, iar ceea ce am simtit in aceste calatorii interdimensionale, pot sa va spun cu mana pe inima, a fost iubire pura, fara nici o urma de teama sau incertitudine. Incepusem probabil sa ma plictisesc de aceleasi subiecte (ca la scoala primara unde mereu copii de astazi repeta aceleasi texte pe care le-au repetat si parintii, devenind cu timpul un fel de roboti ce pierd prezentul, in asteptarea trecerii timpului) si mi-am dorit din tot sufletul sa aflu mai multe, sa simt si sa inteleg cu inima.

“Indrazniti, eu am biruit lumea, spunea cel mai mare Invatator al tuturor timpurilor”, pentru mine, Christos – aceasta fraza ma urmareste mereu si ma ajuta sa merg mai departe, avand convingerea ca particica de univers ce se afla in mine imi va dezvalui orice mister si imi va indruma pasii spre binele meu cel mai inalt.

Cu iubire infinita!
DARA.

[DARA]

.
CALATORIE IN JURUL PAMANTULUI

M-am vazut pe un varf de munte, impreuna cu inca 12 persoane, pe care le stiam cu siguranta de undeva, dar nu reuseam sa imi dau seama de unde. Ni s-a comuncat mental, de o voce masculina, ca suntem pe Muntele Omului si in curand vor veni mijloacele noastre de transport. Am observat la scurt timp in zare, niste obiecte ce semanau cu avioanele. Dar cand au ajuns aproape de noi, am vazut ca de fapt erau... dragoni. Au „aterizat” delicat de jur imprejurul nostru, incadrandu-ne intr-un cerc si aplecandu-si gaturile lungi, astfel incat sa putem urca usor, ca pe o scara. Ciudat, dar erau ca numar tot 13, atat cati eram si noi. Noi, cei veniti acolo, ne uitam unii la ceilalti, ne-am zambit, am facut un gest afirmativ din cap si am urcat fiecare pe cate un dragon. Erau de culori diferite. Al meu era argintiu si avea ochi albastri. Mai erau aurii cu ochi verzi, albastri cu ochi violet si verzi cu ochi galbeni sau ochi de culoare cafenie. Atat culorile ochilor cat si cele ale pielii aveau diferite nuante. Nu aveau coarne pe cap (asa cum sunt prezentati prin diferite imagini pe internet sau filme), semanau mai mult cu dinozaurii. Trupurile nu le erau acoperite cu solzi, ci pielea lor parca era un fel de catifea groasa, dar fina. Aripile erau uriase, parca din mai multe bucati (asa cum sunt zmeele pentru copii), fiind si ele catifelate. Picioarele se terminau cu niste degete subtiri, insa nu ascutite si nici incovoiate, fiind si ele imbracate tot in acea piele ca si catifeaua. Fiecare dragon avea in jurul gatului un inel (un fel de accesoriu), dintr-un metal argintiu cu irizatii galbui. Am inteles ca acel accesoriu era pus acolo pentru a ne putea tine de el in timpul zborului.

Ni s-a transmis din partea lor ca au venit sa ne duca intr-un spatiu din afara Terrei (undeva in stratosfera). Au facut acest lucru nu pentru ca nu puteam zbura singuri, ci pentru ca trebuia sa ajungem toti care ne-am adunat pe munte, intr-o zona anume, de unde puteam vedea si intelege ce se intampla in prezent pe Terra.

Zis si facut, am „decolat” – zborul a fost magnific – tinandu-ne fiecare de acel inel din jurul gatului dragonului. Am observat ca din acel inel ieseau niste fasii albe care semanau cu hamurile cailor, erau fasii de lumina, dar un fel de lumina „solida”, care iti dadea posibilitatea sa te poti tine mai bine si sa ai mai multa siguranta. Stand acolo pe spinarea dragonului meu, ma tot uitam cum carmea cu coada lui puternica prin aer, despicandu-l aidoma elicelor avioanelor. Ma simteam in siguranta de parca eram un solomonar. Ce minunat se vedea totul de acolo de sus, iar noi cei 13 ne zambeam unii altora fericiti.

Iata insa ca am ajuns la destinatie. Am „aterizat” pe un fel de deal albastrui si pufos ca norii. Totul in jur mirosea a aer primenit (ca dupa o ploaie de vara). Aici mai erau si alti dragoni care adusesera alti oameni. Am vazut ca erau din toate rasele de pe pamant, dar erau si din cei pe care nu ii vazusem pe planeta noastra. Acestia aveau diverse forme geometrice ale capului, sau aveau pielea, ochii si membrele, diferite de ale noastre. Unii aveau membre ca ale pestilor, altii ca ale insectelor sau felinelor, iar ochii erau pozitionati diferit. Emil m-a intrebat, dupa ce i-am povestit, daca nu mi-a fost teama sau daca nu mi-au provocat o stare de dizgratie acele fapturi. Nu, nu am simtit asa ceva, totul mi se parea in ordine si nu mi-am pus nici o clipa astfel problema, dimpotriva, am considerat ca totul este asa cum trebuie sa fie, realizand ca sunt venite acolo si fiinte din afara planetei noastre, dar care erau interesate ce se intampla pentru a ne ajuta. La un moment dat, cineva din acea mare adunare ne-a trasmis urmatoarele: „Suntem pe un strat din jurul Terrei, intr-un astfel de unghi de unde se poate vedea in ansamblu intreaga planeta.” Am privit intr-o anumita directie indicata telepatic de un dragon mare alb. Era singurul de culoare alba si mai mare ca dimensiuni, fata de cei care ne adusesera pe noi cei 13, de pe Muntele Omului. Nu imi dadeam seama daca dragonul le vorbise telepatic si celorlalti (care parca stiau singuri ce au de facut), dar oamenii toti ascultau indicatiile lui.

Pamantul se vedea ca o tabla uriasa de sah, doar ca piesele de pe „tabla de sah” erau diferite ca numar.

Patratelele verzi si maro reprezentau formele de relief (mai putin apele).
Regii si reginele erau continentele.
Turele (turnurile) erau rasele actuale ale popoarelor.
Caii erau apele de toate marimile (oceanele, marile, fluviile).
Nebunii erau curentii de aer ce se plimbau bezmetic pe „tabla de sah”.
Pionii erau tarile actuale, asa cum le stim pe harta.

Ni s-a prezentat astfel un joc de sah in care rolul principal il aveau Caii (apele), care mereu circulau pe zonele verzi de pe tabla de sah (adica prin campii, nu pe patratelele maro – muntii) si in jurul regilor si reginelor (continentele). Era plin de „nebuni” in jurul cailor, de parca voiau sa ii alerge mereu si mereu spre alte piese de pe „tabla”, iar pionii (tarile), abia faceau fata pentru a nu fi scoase din joc.

Am privit uimita toata aceasta desfasurare, mai ales ca eu nu ma pricep la sah, intelegand mai greu toata acea desfasurare de forte. Cand eram mititica ma mai uitam la tatal meu, caruia ii placea tare mult acest joc, si mi s-a parut foarte interesanta denumirea pieselor de pe tabla, dar atat, eu nu am jucat niciodata sah.

Am intrebat cum se va termina. Mi s-a transmis ca totul depinde de „Nebuni” (curentii de aer), iar ei pot fi controlati de oamenii de pe Terra. Cum? (am intrebat). Prin ganduri (mi se transmite de mai multe voci – nu stiu ale cui erau, dar nu semanau cu cele ale dragonilor, erau mai subtiri), ganduri emise de oameni, care sa aiba o astfel de frecventa incat sa linisteasca densitatile ce compun curentii (nebunii).

Am promis, noi toti cei de acolo, ca le vom transmite tuturor aceasta si ne-am luat ramas bun, intorcandu-ne la locul de unde am plecat, dar fara dragoni, ci singuri, plutind prin vazduh ca niste stelute.

La aterizare am observat in zare Sfinxul nostru din Bucegi, astfel am dedus ca plecasem de pe Varful Omul (Muntele Omului). Ne-am imbratisat noi cei 13, luandu-ne zborul care incotro. Nu am plecat direct spre zonele de unde venisem, pentru ca trebuia sa lasam la locul din care ne-au luat dragonii inelele (fiecare aveam cate unul), pe care ei il purtasera in jurul gatului (acea „lumina solida”).


Am revenit in corpul meu fizic. Cred ca am fost cam mult plecata (nu m-am uitat initial la ceas), pentru ca imi simteam trupul rece precum gheata si aveam senzatia ca daca ma misc brusc ma voi sparge im mii de tandari. Asa ca am revenit cu incetinitorul la viata cotidiana, gandind ca de acum incolo trebuie sa emit doar ganduri de compasiune, iubire neconditionata, pace si armonie si sa insuflu aceasta tuturor semenilor ce imi ies in cale. Primii sunteti voi, cei ce cititi acum aceste randuri si carora va transmit toata iubirea, pretuirea si recunostinta mea si a celor ce m-au insotit in aceasta calatorie si in cele precedente!

Cu iubire infinita!
DARA.

[DARA]

.
PADUREA CU STELE

Minunati si dragi prieteni, tocmai am sosit dintr-o calatorie mai neobisnuita, asa cum sunt drumurile mele extracorporale, astfel incat m-am apucat repede sa va astern pe hartie aceasta noua experienta a mea, poate impreuna vom deslusi mai multe.

---

Am ajuns intr-o zona feerica, intr-un fel de curte uriasa (semana cu un domeniu vast), in care erau tot felul de constructii de diferite forme si culori, insa nu din beton, ci din pietre de munte si lemn. In acea curte curgeau si rauri si erau mai multe parcuri cu banci (bancile si scaunele erau sub forma de busteni asezati in tot felul de pozitii, pentru a fi cat mai comoda sederea celui ce dorea sa le foloseasca). In acele parcuri erau foarte multi oameni si fiecare era imbracat intr-o anumita culoare. Cei ce aveau culori asemanatoare erau stransi intr-un anume parc, altii de alte culori in alt parc. Eu m-am nimerit la cei imbracati in alb, desi nu mi-am dat seama initial cu ce sunt imbracata. Parca tot cautam pe cineva in aceea multime, cand deodata ma simt prinsa de mana dreapta. Era o fetita pana in 7 anisori, cu parul blond-auriu, ochii de un albastru ca peruzeaua, imbracata intr-o rochitica alba, lunga, dintr-un material diafan cu broderii si dantele. Mi-a spus ca o cheama Alaia. Am luat-o in brate, am sarutat-o pe frunte, m-am prezentat cu un nume pe care nu mi-l mai amintesc, apoi cand am lasat-o jos am constatat ca imbracamintea mea este aidoma cu a ei. Mi-a spus ca ma invita la o plimbare, dar afara din acea curte. M-am bucurat tare mult de invitatie, mai ales ca mie imi place sa fac mereu altceva decat face toata lumea, astfel ca-mi suradea sa nu stau printre acele grupuri, fara sa fac ceva anume, ci sa explorez teritorii noi.

Era o vreme superba, fara nici un nor, iar cerul parca stralucea. Alaia ma tinea de mana dreapta, se uita mereu la mine si imi zambea. Varsta pe care o am disparuse brusc, parca intinerisem, de la ocheadele ei strengaresti si de la zambetu-i feeric. Dar iata ca am ajuns intr-o padure. Era una total diferita, fata de cele vazute de mine in planul fizic fiind. Copacii erau asezati in forma de cerc (mai bine zis cerculete, cerculete, formand o spirala uriasa) si erau foarte mari, ca arborii sequoia, avand parca un fel de demnitate, personalitate (ii simteam foarte vii). Micuta Alaia m-a dus pana in mijlocul acestei mirifice paduri si mi-a propus sa ne asezam pe iarba moale, fina, de culoarea jadului, dar culcate cu fata in sus, pentru a putea privi cerul. Zis si facut. Insa mare mi-a fost mirarea ca in plina zi, noi puteam vedea cerul de noapte. Adica desi in jurul padurii si in padure bateau razele soarelui, spre varful copacilor lumina nu deranja ochii, astfel ca in plina zi noi vedeam stelele si nu oricum, ci pe o bucata de cer de forma circulara (asa se vedea din locul in care eram asezate). Diferea de cerul pe care il stiam eu, cu configuratia stelara obisnuita cand ieseam la plimbare seara inainte de culcare. Stelele acestea erau asezate in diverse grupuri ce formau figuri geometrice, dar vazute in plan tridimensional. Eu puteam sa exclam doar “wow…” (“oau” - in traducere ). Vezi, …, (mi-a spus pe nume) zise Alaia, acestea ce le vedem noi, nu sunt stele ci sunt Nave, iar acolo este casa lor. Am ramas muta de uimire, astfel ca nu am mai reusit sa intreb nimic. Ne-am ridicat din acea pozitie si ne pregateam sa ne intoarcem in aceea curte uriasa, insa am observat pe unul dintre copaci un fel de avizier (un afis). Ma apropii sa vad ce scrie si constat ca era scris cu litere mari:

ETAPE DE PARCURS PENTRU DEZVOLTAREA OMENIRII
Apoi sub acest titlu erau trecute patru etape, sub forma de date calendaristice:

23.08.2010
31.08.2010

insa pe celelalte doua le-am vazut ca prin ceata si nu am reusit sa le retin cu siguranta, stiu doar ca una (o etapa sub forma de data calendaristica) era sigur in noiembrie si ultima in decembrie.

Dupa aceasta constatare, ne pregatim de plecare, insa observ ca nu pasesc, ci sunt la jumatate de metru deasupra solului si cu fetita de manuta pluteam asa pe acolo ca doi fulgi de nea, incercand sa ne rezemam una de cealalta, caci se facuse un curent de aer foate puternic. Am reusit sa “decolam” spre unde am venit, mai bine zis sa plutim. Era un sentiment pe care nu il pot reda in cuvinte, pentru ca acestea sunt prea putine ca sa-l poata descrie. Cand am ajuns la locul nostru din paduricea aflata pe domeniul-curte, cei de acolo ne priveau cu cu multa dragoste si ne asigurau ca totul este in regula, doar ca cine trebuia sa vina (profesorul) nu a mai venit.

Alaia a chicotit strengareste, mi-a trimis niste bezele, dupa care a disparut in multime. Nu am mai reusit nici macar sa-i multumesc. Auzeam in gand doar vocea ei de clinchet cristalin, ca o muzica de clopotei, spunandu-mi: “Astazi am invatat detasarea, iar data viitoare vom zbura pana la stele (nave). Te iubesc”.

Am revenit in corp, de data aceasta mult mai lin, insa pastrez inca senzatia de plutire si o compar cu cea prezenta, care mi se pare aidoma unui bolovan ce se viseaza cu aripi. Trebuie sa mai slefuiesc acest bolovan (trupul), pentru a-l face diafan. La urma urmei si bolovanii pot zbura, nu-i asa?!


Cu profunda recunostinta va imbratisez cu toata iubirea mea!
DARA :