Materialele prezentate pe acest site sunt protejate de drepturile de autor.
.
- Acum este Sâm, Apr 27 2024 5:05 pm
Plantele UCID!
26 mesaje
• Pagina 1 din 2 • 1, 2
Plantele UCID!
de mszavai » Mie, Sep 06 2023 1:12 am
-
mszavai - Site Admin
- Mesaje: 305
- Membru din: Mar, Iul 12 2005 1:38 am
de mszavai » Joi, Noi 16 2023 1:49 pm
.
Datorita alimentatiei sarace in grasimi animale
peste 2 miliarde de oameni sufera de FICAT GRAS!
In trecut se stia ca alcoolicii sufera de aceasta boala. Datorita alimentatiei bazate preponderent pe indulcitori si foarte saraca in grasimi animale, populatia globala este supraponderala!
Corpul uman este alcatuit din tesut viu
Medicina alopata se concentreaza pe diagnosticarea si tratarea simptomatologiei si ignora complet cauza dezechilibrelor si faptul ca organismul uman este un organism deosebit de complex ce functioneaza ca un intreg. Medicina alopata analizeaza corpul uman intr-un mod structurat - asemenea sistemului organizational al unei corporatii - in care fiecare sistem functioneaza disparat si este reponsabil de anumite sarcini pe care trebuie sa le execute, indiferent de conditii.
Insa organismul uman este alcatuit din tesut viu ce are constant nevoie de resurse, iar daca aceste resurse nu sunt oferite, atunci diferitele functii nu pot fi indeplinite.
Corpul se transforma in mod constant, celulele vechi fiind inlocuite cu celule complet noi. Spre exemplu, celulele stomacului si celulele peretilor intestinali sunt inlocuite la fiecare 5-7 zile, globulele rosii sunt inlocuite la 2 saptamani, celulele ficatului sunt inlocuite la 6 saptamani, iar la fiecare 100 zile sunt inlocuite majoritatea celulelor din organism.
Asadar, indiferent de dezechilibrele (boli) ce au fost create in corp, organismul are capacitatea sa se reechilibreze (vindece), iar procesul de degenerare (imbatranire) al organismului sa fie restaurat (intinerire).
Ficatul - unul dintre cele cinci organe vitale
Corpul uman are 5 organe vitale interne: creier, inima, plamani, ficat si rinichi. Dupa piele (organul vital extern), ficatul este al doilea organ ca marime si cantareste 1,4 kg. Este format din 4 lobi, care la randul lor sunt divizati in cate 2 segmente, total 8 segmente. Fiecare segment contine aproximativ 1000 de lobuli (lobi mici).
Ficatul este singurul organ care proceseaza toate otravurile ce patrund in organism (exceptie facand otravurile din aer care sunt procesate de plamani) si le transforma fie in compusi care pot fi folositi apoi de organism, fie in substante ce pot fi eliminate. Datorita acestor compusi deosebit de toxici care se formeaza, celulele ficatului se degradeaza rapid si de aceea sunt inlocuite foarte des, ficatul avand o capacitate extraordinara de regenerare.
Functiile ficatului
Ficatul indeplineste peste 500 de procese vitale complexe:
Exemple:
.
Datorita alimentatiei sarace in grasimi animale
peste 2 miliarde de oameni sufera de FICAT GRAS!
In trecut se stia ca alcoolicii sufera de aceasta boala. Datorita alimentatiei bazate preponderent pe indulcitori si foarte saraca in grasimi animale, populatia globala este supraponderala!
Corpul uman este alcatuit din tesut viu
Medicina alopata se concentreaza pe diagnosticarea si tratarea simptomatologiei si ignora complet cauza dezechilibrelor si faptul ca organismul uman este un organism deosebit de complex ce functioneaza ca un intreg. Medicina alopata analizeaza corpul uman intr-un mod structurat - asemenea sistemului organizational al unei corporatii - in care fiecare sistem functioneaza disparat si este reponsabil de anumite sarcini pe care trebuie sa le execute, indiferent de conditii.
Insa organismul uman este alcatuit din tesut viu ce are constant nevoie de resurse, iar daca aceste resurse nu sunt oferite, atunci diferitele functii nu pot fi indeplinite.
Corpul se transforma in mod constant, celulele vechi fiind inlocuite cu celule complet noi. Spre exemplu, celulele stomacului si celulele peretilor intestinali sunt inlocuite la fiecare 5-7 zile, globulele rosii sunt inlocuite la 2 saptamani, celulele ficatului sunt inlocuite la 6 saptamani, iar la fiecare 100 zile sunt inlocuite majoritatea celulelor din organism.
Asadar, indiferent de dezechilibrele (boli) ce au fost create in corp, organismul are capacitatea sa se reechilibreze (vindece), iar procesul de degenerare (imbatranire) al organismului sa fie restaurat (intinerire).
- Pentru aceasta este necesar:
- sa fie inteleasa si adresata in totalitate - CAUZA
- sa fie oferite - RESURSE OPTIME
- sa se adopte - UN NOU STIL DE VIATA care sa faciliteze aceste transformari pe termen indelungat
Ficatul - unul dintre cele cinci organe vitale
Corpul uman are 5 organe vitale interne: creier, inima, plamani, ficat si rinichi. Dupa piele (organul vital extern), ficatul este al doilea organ ca marime si cantareste 1,4 kg. Este format din 4 lobi, care la randul lor sunt divizati in cate 2 segmente, total 8 segmente. Fiecare segment contine aproximativ 1000 de lobuli (lobi mici).
Ficatul este singurul organ care proceseaza toate otravurile ce patrund in organism (exceptie facand otravurile din aer care sunt procesate de plamani) si le transforma fie in compusi care pot fi folositi apoi de organism, fie in substante ce pot fi eliminate. Datorita acestor compusi deosebit de toxici care se formeaza, celulele ficatului se degradeaza rapid si de aceea sunt inlocuite foarte des, ficatul avand o capacitate extraordinara de regenerare.
Functiile ficatului
Ficatul indeplineste peste 500 de procese vitale complexe:
- Metabolism – coordoneaza metabolismul intregului organism
- Digestie – indeplineste functii esentiale in procesul de digestie, procesand toate alimentele
- Depozitarea de energie – depoziteaza glicogenul (glucoza carbohidrata) in muschi si in ficat
- Productia de hormoni – produce hormoni ce regleaza procesele metabolice in care este implicat
Exemple:
- productia de bila, care ajuta la eliminarea deseurilor si la descompunerea grasimilor din intestinul subtire in timpul digestiei
- producerea anumitor proteine necesare fluxului de plasma sanguina
- productia de colesterol si proteine speciale pentru stimularea transportului de grasimi in organism
- conversia excesului de glucoza in glicogen pentru depozitare si pentru a echilibra cantitatea de glucoza dupa cum este necesar
- reglarea nivelului sanguin al aminoacizilor care formeaza blocurile de proteine
- prelucrarea hemoglobinei pentru utilizarea fierului din continutul sau (ficatul stocheaza fierul)
- conversia amoniacului otravitor din alimente si bauturi in uree - ureea este produsul final al metabolismului proteinelor si se elibereaza prin urina
- curatarea sangelui de medicamente si alte substante nocive
- reglarea functiei de coagulare a sangelui
- rezistenta la infectii prin eliminarea bacteriilor din sange
- curatarea bilirubinei din celulele rosii din sange
Atentie! Daca exista o acumulare de bilirubina in celulele rosii, pielea si ochii preiau o nuanta mai galbuie decat in mod obisnuit.
.
-
mszavai - Site Admin
- Mesaje: 305
- Membru din: Mar, Iul 12 2005 1:38 am
de mszavai » Joi, Noi 16 2023 6:45 pm
.
Ficatul este singurul organ care poate procesa otravurile:
‣ droguri naturale si sintetice de orice tip, inclusiv:
‣ cafea, ciocolata, alcool, tutun, medicamente, droguri
‣ fructoza sintetica (indulcitori sintetici)
‣ fructoza naturala (fructe si indulcitori naturali)
‣ metale grele, pesticide, aditivi, conservanti si orice alt tip de chimicale
Plasticele de orice tip sunt deosebit de toxice atat pentru ficat, cat si pentru intregul organism!
.
Ficatul este singurul organ care poate procesa otravurile:
‣ droguri naturale si sintetice de orice tip, inclusiv:
‣ cafea, ciocolata, alcool, tutun, medicamente, droguri
‣ fructoza sintetica (indulcitori sintetici)
‣ fructoza naturala (fructe si indulcitori naturali)
‣ metale grele, pesticide, aditivi, conservanti si orice alt tip de chimicale
Plasticele de orice tip sunt deosebit de toxice atat pentru ficat, cat si pentru intregul organism!
.
-
mszavai - Site Admin
- Mesaje: 305
- Membru din: Mar, Iul 12 2005 1:38 am
de mszavai » Joi, Noi 16 2023 7:08 pm
.
C6H12O6 - formula unei molecule de zahar
Carbohidrat inseamna carbon hidratat, respectiv molecula de carbon la care a fost adaugata apa.
Plantele iau dioxid de carbon si apa si, prin intermediul luminii solare, creeaza prin fotosinteza carbohidrat si oxigen.
Animalele preiau carbohidratul (C6H12O6) si prin procesul oxidativ (O2) il ard si il transforma in energie.
Apoi elimina prin respiratie dioxid de carbon si apa, pe care plantele le transforma in carbohidrati.
Aceasta este interrelatia dintre plante si animale, este un proces de simbioza perfect si deosebit de ingenios.
Plantele contin foarte putina proteina sau grasime si sunt aproape in intregime carbohidrati. Toate plantele sunt zahar!
Plantele isi depoziteaza surplusul de energie sub forma de carboxhidrati. Lemnul unui copac este carbohidrat, la fel si legumele, fructele, granele, iarba, frunzele - toate acestea sunt zahar.
Animalele preiau carbohidratul, il transforma in energie si depoziteaza excesul de energie sub forma de grasime, aceasta fiind forma cea mai eficienta. O cantitate infima de energie este salvata sub forma de proteina.
.
C6H12O6 - formula unei molecule de zahar
Carbohidrat inseamna carbon hidratat, respectiv molecula de carbon la care a fost adaugata apa.
Plantele iau dioxid de carbon si apa si, prin intermediul luminii solare, creeaza prin fotosinteza carbohidrat si oxigen.
- 6CO2 + 6H2O → C6H12O6 + 6O2 - fotosinteza
Animalele preiau carbohidratul (C6H12O6) si prin procesul oxidativ (O2) il ard si il transforma in energie.
Apoi elimina prin respiratie dioxid de carbon si apa, pe care plantele le transforma in carbohidrati.
- C6H12O6 + 6O2 → 6CO2 + 6H2O6 - respiratia celulara
Aceasta este interrelatia dintre plante si animale, este un proces de simbioza perfect si deosebit de ingenios.
- 6CO2 + 6H2O ⇄ C6H12O6 + 6O2
Plantele contin foarte putina proteina sau grasime si sunt aproape in intregime carbohidrati. Toate plantele sunt zahar!
Plantele isi depoziteaza surplusul de energie sub forma de carboxhidrati. Lemnul unui copac este carbohidrat, la fel si legumele, fructele, granele, iarba, frunzele - toate acestea sunt zahar.
Animalele preiau carbohidratul, il transforma in energie si depoziteaza excesul de energie sub forma de grasime, aceasta fiind forma cea mai eficienta. O cantitate infima de energie este salvata sub forma de proteina.
.
-
mszavai - Site Admin
- Mesaje: 305
- Membru din: Mar, Iul 12 2005 1:38 am
de mszavai » Joi, Noi 16 2023 7:10 pm
.
Carbohidratii (zaharidele) se impart in doua categorii:
1. Monozaharida este unitatea fundamentala si indivizibila a zaharului. Monozaharidele sunt molecule simple de zahar, alcatuite dintr-un singur lant format din 6 atomi de carbon. Nu avem nevoie de enzime pentru a descompune monozaharidele, asadar acestea sunt absorbite direct in sange.
Cele trei monozaharide principale sunt: glucoza, galactoza si fructoza.
Glucoza și galactoza sunt stereoizomeri unul de celalalt, insemnand ca atomii lor sunt legati impreuna in aceeasi ordine, dar au o organizare 3D diferita a atomilor in jurul unuia dintre carbonii lor asimetrici. Principala diferenta dintre glucoza si galactoza este orientarea grupului de hidroxil (OH) la atomul 4 de carbon. Lantul atomilor de carbon al acestor doua molecule are forma hexagonala.
Fructoza are aceiasi atomi, insa unul dintre atomii de carbon este exclus din lant (atarna afara), fructoza avand forma pentagonala.
Orice celula poate procesa glucoza, insa fructoza (naturala si sintetica) este procesata numai de ficat.
2. Dizaharidele sunt formate din doua molecule de monozaharide.
Exemple de dizaharide
Cu ajutorul enzimelor aceste molecule sunt descompuse in cateva secunde. Enzima care descompune lactoza se numeste lactaza. Copiii au aceasta enzima, insa adultii au o productie scazuta de lactaza.
3. Polizaharidele sunt zaharide care au peste trei lanturi de carbon.
Polizaharidele se impart in trei categorii:
.
Carbohidratii (zaharidele) se impart in doua categorii:
- simpli: monozaharide si dizaharide
- complexi: polizaharide
1. Monozaharida este unitatea fundamentala si indivizibila a zaharului. Monozaharidele sunt molecule simple de zahar, alcatuite dintr-un singur lant format din 6 atomi de carbon. Nu avem nevoie de enzime pentru a descompune monozaharidele, asadar acestea sunt absorbite direct in sange.
Cele trei monozaharide principale sunt: glucoza, galactoza si fructoza.
Glucoza și galactoza sunt stereoizomeri unul de celalalt, insemnand ca atomii lor sunt legati impreuna in aceeasi ordine, dar au o organizare 3D diferita a atomilor in jurul unuia dintre carbonii lor asimetrici. Principala diferenta dintre glucoza si galactoza este orientarea grupului de hidroxil (OH) la atomul 4 de carbon. Lantul atomilor de carbon al acestor doua molecule are forma hexagonala.
Fructoza are aceiasi atomi, insa unul dintre atomii de carbon este exclus din lant (atarna afara), fructoza avand forma pentagonala.
Orice celula poate procesa glucoza, insa fructoza (naturala si sintetica) este procesata numai de ficat.
2. Dizaharidele sunt formate din doua molecule de monozaharide.
Exemple de dizaharide
- Sucroza (zaharul alimentar) este formata din 50% glucoza si 50% fructoza (exemplu)
- Lactoza este formata din glucoza si galactoza
- Maltoza este formata din doua molecule de glucoza
Cu ajutorul enzimelor aceste molecule sunt descompuse in cateva secunde. Enzima care descompune lactoza se numeste lactaza. Copiii au aceasta enzima, insa adultii au o productie scazuta de lactaza.
3. Polizaharidele sunt zaharide care au peste trei lanturi de carbon.
Polizaharidele se impart in trei categorii:
- Amidon (cartofi, grane, leguminoase) format din:
- Amiloza (20%) - legatura Alpha, liniara
- Molecule de glucoza asezate una langa cealalta, sub forma liniara
- Amilopectina (80%) - legatura Alpha, ramificata
- Molecule de glucoza asezate una langa cealalta, sub forma ramificata
- Amiloza (20%) - legatura Alpha, liniara
- Fibra formata din:
- Pectin (insolubil) - legatura Beta, liniara
- Celuloza (insolubila) - legatura Beta, liniara
- Molecule de glucoza asezate una langa cealalta, sub forma liniara
In legatura Beta a doua molecula este rasucita
- Glicogen - legatura Alpha, ramificata
- Ficatul transforma glucoza in glicogen, pe care il depoziteaza in muschi si in ficat
.
-
mszavai - Site Admin
- Mesaje: 305
- Membru din: Mar, Iul 12 2005 1:38 am
de mszavai » Vin, Noi 17 2023 1:54 am
.
Legaturile de tip Alpha (liniare si ramificate) pot fi descompuse de enzime (amilaza, amilaza salivara), insa mamiferele NU au enzime care sa descompuna legaturile de tip Beta, astfel incat alimentele ce contin fibra (legume crucifere si legume cu frunza verde) nu pot fi digerate.
Indicele glicemic este viteza cu care mancarea este descompusa in monozaharide si este absorbita in fluxul sanguin sub forma de zahar, rezultatul fiind cresterea nivelului de zahar din sange.
Atat carbohidratii simpli, cat si cei complexi sunt descompusi de enzime in decurs de maxim cateva minute. Astfel incat, indicele glicemic este aproximativ acelasi pentru toate plantele, fiind un indice glicemic ridicat. Singura exceptie sunt legumele care contin fibra si deci nu pot fi digerate, acestea avand un indice glicemic scazut.
Corpul uman are o capacitate limitata in ceea ce priveste folosirea si stocarea zaharului din sange. Corpul tolereaza intre 80 – 120 mg de glucoza in fluxul sanguin, equivalent cu 3 grame de zahar, putin mai mult de ½ lingurita.
La o masa, corespondentul la 80 - 120 mg glucoza inseamna:
Cand cantitatea de zahar din alimente depaseste aceasta limita, zaharul trebuie extras de urgenta din sange si depozitat in celule. Zaharul este TOXIC pentru organism, iar daca organismul nu ar scoate imediat zaharul din sange, in cateva minute ar intra in coma.
Prin intermediul insulinei, care este un hormon de metabolizare a glucidelor secretat la nivelul pancreasului, glucoza din sange este stocata in ficat si in muschi sub forma de glicogen.
Daca glicogenul nu este folosit, atunci organismul este nevoit sa il converteasca in grasime, aceasta fiind o grasime TOXICA.
Avand in vedere ca animalele stocheaza surplusul de energie sub forma de grasime - produsele animale, inclusiv cele marine - nu contin carbohidrati. La fel nici grasimile naturale nu contin carbohidrati.
.
Legaturile de tip Alpha (liniare si ramificate) pot fi descompuse de enzime (amilaza, amilaza salivara), insa mamiferele NU au enzime care sa descompuna legaturile de tip Beta, astfel incat alimentele ce contin fibra (legume crucifere si legume cu frunza verde) nu pot fi digerate.
Indicele glicemic este viteza cu care mancarea este descompusa in monozaharide si este absorbita in fluxul sanguin sub forma de zahar, rezultatul fiind cresterea nivelului de zahar din sange.
Atat carbohidratii simpli, cat si cei complexi sunt descompusi de enzime in decurs de maxim cateva minute. Astfel incat, indicele glicemic este aproximativ acelasi pentru toate plantele, fiind un indice glicemic ridicat. Singura exceptie sunt legumele care contin fibra si deci nu pot fi digerate, acestea avand un indice glicemic scazut.
Corpul uman are o capacitate limitata in ceea ce priveste folosirea si stocarea zaharului din sange. Corpul tolereaza intre 80 – 120 mg de glucoza in fluxul sanguin, equivalent cu 3 grame de zahar, putin mai mult de ½ lingurita.
La o masa, corespondentul la 80 - 120 mg glucoza inseamna:
- un influx redus de carbohidrati, respectiv legume pe baza de fibra
- grasime naturala, carne, oua (nu contin carbohidrati)
Cand cantitatea de zahar din alimente depaseste aceasta limita, zaharul trebuie extras de urgenta din sange si depozitat in celule. Zaharul este TOXIC pentru organism, iar daca organismul nu ar scoate imediat zaharul din sange, in cateva minute ar intra in coma.
Prin intermediul insulinei, care este un hormon de metabolizare a glucidelor secretat la nivelul pancreasului, glucoza din sange este stocata in ficat si in muschi sub forma de glicogen.
Daca glicogenul nu este folosit, atunci organismul este nevoit sa il converteasca in grasime, aceasta fiind o grasime TOXICA.
Avand in vedere ca animalele stocheaza surplusul de energie sub forma de grasime - produsele animale, inclusiv cele marine - nu contin carbohidrati. La fel nici grasimile naturale nu contin carbohidrati.
.
-
mszavai - Site Admin
- Mesaje: 305
- Membru din: Mar, Iul 12 2005 1:38 am
de mszavai » Dum, Dec 10 2023 4:32 am
.
In abordarea problemelor de sanatate este foarte important de inteles faptul ca Organismul Biologic, ca Parte Integranta a Firii, functioneaza pe baza si in armonie cu Principiile Fundamentale ale Vietii.
Din momentul in care a fost creat si pana la momentul final, Organismul Biologic va lupta pentru propria sa Existenta, facand absolut tot ce ii sta in putinta sa faca fata la abuzul necontenit la care este supus, inca de cand a luat Forma!
Zaharul si grasimea TOXICA acumulate in tesuturi ca urmare a consumului de plante (zaharide) produc dereglari metabolice ce au fost catalogate sub denumirea de Sindrom Metabolic. Principalul mediator in Sindromul Metabolic este rezistenta la insulina.
Celulele, fiind suprasaturate cu atat cu zahar cat si cu grasime toxica si riscand sa fie distruse, nu mai pot asimila cantitati noi de zahar. Astfel incat, ca metoda de aparare, celulele nu mai sunt receptive si nu mai raspund la insulina, acest mecanism de aparare fiind denumit rezistenta la insulina.
Nivelul ridicat de insulina pe o perioada indelungata rezulta in congestie, stres oxidativ si inflamatie cronica in organism. Toate aceste dezechilibre duc la aparitia de:
Conform 'medicinii moderne', nu exista nici un tratament care sa vindece diabetul de tip 2. Medicamentele folosite la 'tratarea' diabetului scad in mod fortat zaharul din sange, celulelele fiind astfel constranse sa accepte zaharul si grasimea toxica.
Prin urmare, se accentueaza hipertoxicemia celulelor si a ficatului, la fel si rezistenta la insulina si cresterea in greutate, iar dezechilibrele si starea de degradare a organismului se agraveaza.
Arterele sunt vase de sange care sunt responsabile pentru transportarea sangelui oxigenat si a nutrientilor de la inima la celelalte organe si tesuturi din corp. Cu exceptia arterelor pulmonare, care transporta sange neoxigenat si produse reziduale, toate celelalte artere transporta, in general, sange oxigenat.
Ateroscleroza este o afectiune cardiovasculara cronica ce afecteaza vasele de sange si inima, fiind principala cauza a deceselor prin infarct miocardic. Se caracterizeaza prin intarirea (pierderea elasticitatii) si ingustarea arterelor ca urmare a formarii placilor de aterom. Ateromul se formeaza ori de cate ori endoteliul, mucoasa interioara a peretilor arterelor, se deterioreaza. Astfel, este impiedicata buna desfasurare a circulatiei sanguine, prin obstructionarea cantitatii optime de sange catre organele vitale si diferitele tesuturi ale organismului.
Afectiunea apare de multe ori la nivelul arterelor inimii (artere coronare), insa placile de aterom se pot forma si la nivelul altor artere (artere periferice, carotide, aorta).
Conform 'medicinii moderne', placile de aterom sunt "depozite de grasimi, colesterol, calciu si alte substante care se acumuleaza in interiorul arterelor."
In realitate, placile de aterom sunt leziuni ale tesutului endotelial cauzate de otravurile absorbite de organism in urma consumului de plante! Cercetari stiintifice au demonstrat ca, in urma acestor leziuni se produc cheaguri de sange care in timp se usuca si continua sa se depoziteze pe peretii arterelor, avand un aspect asemanator cu o ‘depunere de lipide’.
.
In abordarea problemelor de sanatate este foarte important de inteles faptul ca Organismul Biologic, ca Parte Integranta a Firii, functioneaza pe baza si in armonie cu Principiile Fundamentale ale Vietii.
Din momentul in care a fost creat si pana la momentul final, Organismul Biologic va lupta pentru propria sa Existenta, facand absolut tot ce ii sta in putinta sa faca fata la abuzul necontenit la care este supus, inca de cand a luat Forma!
Zaharul si grasimea TOXICA acumulate in tesuturi ca urmare a consumului de plante (zaharide) produc dereglari metabolice ce au fost catalogate sub denumirea de Sindrom Metabolic. Principalul mediator in Sindromul Metabolic este rezistenta la insulina.
Celulele, fiind suprasaturate cu atat cu zahar cat si cu grasime toxica si riscand sa fie distruse, nu mai pot asimila cantitati noi de zahar. Astfel incat, ca metoda de aparare, celulele nu mai sunt receptive si nu mai raspund la insulina, acest mecanism de aparare fiind denumit rezistenta la insulina.
Nivelul ridicat de insulina pe o perioada indelungata rezulta in congestie, stres oxidativ si inflamatie cronica in organism. Toate aceste dezechilibre duc la aparitia de:
- Rezistenta la insulina, diabet de tip 2, steatoza hepatica (ficat gras), litiaza biliara, cancer, boli cardiovasculare, hipo/ hipertensiune arteriala, hipo/ hipertiroidism, hipo/ hipertermie, accident vascular cerebral, obezitate, infertilitate, tumori uterine, ovare polichistice (chisturi ovariene), apnee (probleme respiratorii), grasime viscerala (circumferinta abdominala crescuta), etc.
Conform 'medicinii moderne', nu exista nici un tratament care sa vindece diabetul de tip 2. Medicamentele folosite la 'tratarea' diabetului scad in mod fortat zaharul din sange, celulelele fiind astfel constranse sa accepte zaharul si grasimea toxica.
Prin urmare, se accentueaza hipertoxicemia celulelor si a ficatului, la fel si rezistenta la insulina si cresterea in greutate, iar dezechilibrele si starea de degradare a organismului se agraveaza.
Arterele sunt vase de sange care sunt responsabile pentru transportarea sangelui oxigenat si a nutrientilor de la inima la celelalte organe si tesuturi din corp. Cu exceptia arterelor pulmonare, care transporta sange neoxigenat si produse reziduale, toate celelalte artere transporta, in general, sange oxigenat.
- Peretii arteriali sunt compusi din trei straturi suprapuse:
- tunica externa (adventiciala) - tesut conjunctiv format din fibre de colagen
- tunica medie - tesut conjunctiv format din celule musculare netede si fibre elastice
- tunica interna (intima) - captuseste lumenul arterial si este format dintr-un strat subtire endotelial, alcatuit din epiteliu simplu pavimentos dispus pe o membrana bazala
Ateroscleroza este o afectiune cardiovasculara cronica ce afecteaza vasele de sange si inima, fiind principala cauza a deceselor prin infarct miocardic. Se caracterizeaza prin intarirea (pierderea elasticitatii) si ingustarea arterelor ca urmare a formarii placilor de aterom. Ateromul se formeaza ori de cate ori endoteliul, mucoasa interioara a peretilor arterelor, se deterioreaza. Astfel, este impiedicata buna desfasurare a circulatiei sanguine, prin obstructionarea cantitatii optime de sange catre organele vitale si diferitele tesuturi ale organismului.
Afectiunea apare de multe ori la nivelul arterelor inimii (artere coronare), insa placile de aterom se pot forma si la nivelul altor artere (artere periferice, carotide, aorta).
Conform 'medicinii moderne', placile de aterom sunt "depozite de grasimi, colesterol, calciu si alte substante care se acumuleaza in interiorul arterelor."
In realitate, placile de aterom sunt leziuni ale tesutului endotelial cauzate de otravurile absorbite de organism in urma consumului de plante! Cercetari stiintifice au demonstrat ca, in urma acestor leziuni se produc cheaguri de sange care in timp se usuca si continua sa se depoziteze pe peretii arterelor, avand un aspect asemanator cu o ‘depunere de lipide’.
.
-
mszavai - Site Admin
- Mesaje: 305
- Membru din: Mar, Iul 12 2005 1:38 am
de mszavai » Dum, Dec 10 2023 5:11 am
.
Bila şi vezica biliară. Rol şi structură
Bila este produsul de secreţie al hepatocitelor din ficat şi intervine în procesele de emulsionare şi absorbţie a lipidelor. În condiții normale, în 24 de ore ficatul unui adult secretă 500 - 1.200 de ml de bilă care este depozitată în vezica biliară. Capacitatea maximă de depozitare a vezicii biliare este de 70 de ml – ceea ce înseamnă că bila suferă procese intense de concentrare în vezica biliară (apa din bilă este absorbită).
Structura vezicii biliare
Vezica biliară este formată dintr-un strat de celule musculare (ţesut muscular neted). Din interiorul ficatului porneşte canalul hepatic comun ce se continuă cu canalul cistic, care ajunge în vezica biliară. Din canalul cistic porneşte canalul biliar comun ce se deschide în duoden. Bila formată în interiorul ficatului este captată de canalul hepatic comun şi se varsă în vezica biliară prin canalul cistic. După ce este concentrată şi digestia alimentelor a început, vezica biliară se contractă şi bila ajunge din canalul cistic în canalul biliar comun. În acest mod bila ajunge în duoden, unde poate să-şi îndeplinească rolurile.
Rolurile bilei
Rolul principal al bilei este de a interveni indirect în digestia şi absorbţia grăsimilor prin emulsionarea acestora şi activarea lipazei pancreatice (o enzima secretată de pancreas cu acţiune lipolitică puternică). Odată cu absorbţia grăsimilor, se absorb vitaminele liposolubile – A, D, E şi K, colesterolul şi fierul. Bila favorizează peristaltismul intestinal (poate produce efecte laxative) şi neutralizează aciditatea sucului gastric când ajunge în intestin.
Procesul de absorbţie
Pancreasul face parte atât din sistemul digestiv, cât și din sistemul endrocrin. Pancreasul produce enzime care ajută la digerarea proteinelor, grăsimilor și carbohidraților. Aceste enzime și bila circulă prin ductele biliare și ajung în intestinul subțire, unde ajută la descompunerea alimentelor. Ficatul, pe lângă faptul că produce bilă, ajută de asemenea la procesarea nutrienților în fluxul sanguin.
Din intestinul subțire, alimentele nedigerate (și o cantitate redusă de apă) ajung în intestinul gros printr-un sfincter, care împiedică alimentele să se întoarcă în intestinul subțire. Când alimentele ajung în intestinul gros, procesul de absorbție al nutrienților este aproape încheiat.
sursa: scientia.ro
Nefiind adresata cauza dezechilibrelor (consumul de plante) si nefiind furnizate resursele esentiale pentru o functionare optima (carne si grasime), ficatul este suprasolicitat si suprasaturat cu otravuri (produsi de metabolizare) si grasimi toxice ≫ FICAT GRAS.
Pielea si ochii sunt direct corelate cu ficatul, asadar orice disfunctii ale acestor organe indica stadiul de toxicemie al ficatului. Vitamina A este asociata cu vederea. Datorita alimentatiei sarace in grasimi animale, vitaminele liposolubile – A, D, E şi K nu pot fi absorbite si folosite.
Ficatul (liver = ficat; to live = a trai) este atat organul de protectie, pavaza organismului - proceseaza otravurile, dar si organul principal responsabil cu eliminarea acestor substante nocive.
In acelasi mod in care pancreasul secreta si isi depoziteaza in prealabil insulina, pentru a o putea elibera imediat atunci cand este necesar, la fel si ficatul secreta in prealabil bila si o depoziteaza in vezica biliara. Bila este un emulsionant, asemeni unui detergent care ajuta la dizolvarea grasimilor.
Odata cu bila, ficatul elibereaza si otravurile rezultate din metabolizarea alimentelor si bauturilor. Asadar, modul in care ficatul elimina otravurile din organism este sa le transfere, prin intermediul bilei, pe vezica biliara. Otravurile sunt eliminate prin colon in momentul in care vezica biliara se contracta si elibereaza bila.
Insa atunci cand alimentatia este saraca in grasimi animale (grasimi saturate), iar ficatul este bolnav si toxifiat, vezica biliara nu primeste semnal sa elibereze bila, asadar otravurile raman blocate in vezica biliara. Prin urmare, daca vezica biliara nu poate elibera otravurile, ficatul nu se poate detoxifia si intreg sistemul devine congestionat, iar otravurile, nereusind sa fie eliminate sunt recirculate in organism!
Ficatul este astfel conditionat sa elibereze unele dintre otravuri in sange, ceea ce duce la supersolicitarea rinichilor, rezultand in boala microvasculara ce duce la amputarea membrelor.
Alimentatia bazata pe plante si lipsita de grasimile animale esentiale este deosebit de detrimentala pentru toate organele majore: ficat, pancreas, stomac, rinichi, inima, plamani, creier.
Stresul este un alt factor major care afecteaza ficatul. Hormonii secretati in conditii de stres sunt cortizolul si insulina care duc la cresterea in greutate. Cortizolul este cunoscut drept principalul hormon de stres si este produs si eliberat de glandele suprarenale. Cortizolul ridica nivelul de glucoza in sange, ceea ce duce la stimularea de insulina (hormonul de depozitare a grasimilor).
In ceea ce priveste stresul, nu este vorba de o situatie de moment, ci de modul in care sistemul nervos a fost conditionat sa raspunda la factorii de mediu, iar conditionarea aceasta este deja definitivata pana la varsta de 5 ani.
De aceea exercitiul fizic aerob - plimbarea, meditatia, respiratia conditionata, tinutul respiratiei - este deosebit de important in reprogramarea sistemului nervos si a modului cum acesta raspunde la factorii de stres.
Total anormal, majoritatea oamenilor functioneaza pe calea Sistemului Simpatic (Primejdie si Fugi) - Elementul FOC - si nu pe calea Sistemului Parasimpatic (Regenerare, Odihna si Digestie) - Elementul APA - asadar resursele de energie sunt distribuite la inima si muschi, in loc sa fie distribuite la ficat si la celelalte organe vitale. Prin urmare, acestea nu primesc resursele necesare pentru o functionare optima si deci nu pot indeplini diferitele functii.
.
Bila şi vezica biliară. Rol şi structură
Bila este produsul de secreţie al hepatocitelor din ficat şi intervine în procesele de emulsionare şi absorbţie a lipidelor. În condiții normale, în 24 de ore ficatul unui adult secretă 500 - 1.200 de ml de bilă care este depozitată în vezica biliară. Capacitatea maximă de depozitare a vezicii biliare este de 70 de ml – ceea ce înseamnă că bila suferă procese intense de concentrare în vezica biliară (apa din bilă este absorbită).
Structura vezicii biliare
Vezica biliară este formată dintr-un strat de celule musculare (ţesut muscular neted). Din interiorul ficatului porneşte canalul hepatic comun ce se continuă cu canalul cistic, care ajunge în vezica biliară. Din canalul cistic porneşte canalul biliar comun ce se deschide în duoden. Bila formată în interiorul ficatului este captată de canalul hepatic comun şi se varsă în vezica biliară prin canalul cistic. După ce este concentrată şi digestia alimentelor a început, vezica biliară se contractă şi bila ajunge din canalul cistic în canalul biliar comun. În acest mod bila ajunge în duoden, unde poate să-şi îndeplinească rolurile.
Rolurile bilei
Rolul principal al bilei este de a interveni indirect în digestia şi absorbţia grăsimilor prin emulsionarea acestora şi activarea lipazei pancreatice (o enzima secretată de pancreas cu acţiune lipolitică puternică). Odată cu absorbţia grăsimilor, se absorb vitaminele liposolubile – A, D, E şi K, colesterolul şi fierul. Bila favorizează peristaltismul intestinal (poate produce efecte laxative) şi neutralizează aciditatea sucului gastric când ajunge în intestin.
Procesul de absorbţie
Pancreasul face parte atât din sistemul digestiv, cât și din sistemul endrocrin. Pancreasul produce enzime care ajută la digerarea proteinelor, grăsimilor și carbohidraților. Aceste enzime și bila circulă prin ductele biliare și ajung în intestinul subțire, unde ajută la descompunerea alimentelor. Ficatul, pe lângă faptul că produce bilă, ajută de asemenea la procesarea nutrienților în fluxul sanguin.
Din intestinul subțire, alimentele nedigerate (și o cantitate redusă de apă) ajung în intestinul gros printr-un sfincter, care împiedică alimentele să se întoarcă în intestinul subțire. Când alimentele ajung în intestinul gros, procesul de absorbție al nutrienților este aproape încheiat.
sursa: scientia.ro
Nefiind adresata cauza dezechilibrelor (consumul de plante) si nefiind furnizate resursele esentiale pentru o functionare optima (carne si grasime), ficatul este suprasolicitat si suprasaturat cu otravuri (produsi de metabolizare) si grasimi toxice ≫ FICAT GRAS.
Pielea si ochii sunt direct corelate cu ficatul, asadar orice disfunctii ale acestor organe indica stadiul de toxicemie al ficatului. Vitamina A este asociata cu vederea. Datorita alimentatiei sarace in grasimi animale, vitaminele liposolubile – A, D, E şi K nu pot fi absorbite si folosite.
- ochi uscati, blefarita (inflamatia pleoapelor), deteriorarea vederii, cataracta, astigmatism, glaucoma
- Inflamatia diverselor parti ale globului ocular indica sangerare in spatele ochiului
- retinopatia diabetica
- Este o complicatie a diabetului de tip 2 care poate conduce chiar si la sangerari la nivelul retinei, rezultand in orbire
- uveita (inflamatia irisului), keratita (inflamatia corneei), nevrita (inflamatia nervului optic), etc.
- (terminatia ita = inflamatie)
- piele uscata, acnee, iritatii, eczeme, dermatita, keratoza foliculara (aspectul de 'piele de gaina'),
rozaceea, psoriasis, etc.
- In perioada de pubertate organismul este in mod natural rezistent la insulina, rezultand in acnee
- hemocromatoza - pete negre pe fata si restul corpului, maini 'bronzate'
Exces de fier in sange ca urmare a stresului oxidativ.
Rezulta in ≫ deteriorarea ficatului, pancreasului si a inimii
- papiloame - excrescente cutanate
Formatiuni tumorale benigne formate din fibre de colagen si vase de sange
- xantelasma - excrescente galbene la nivelul pleoapelor
Datorita lipsei de grasimi din alimentatie, colesterolul nu este metabolizat in mod corespunzator, rezultand in depozite de colesterol in diferite parti ale corpului
- icter - colorarea galbena a pielii si a albului ochilor de la bilirubina
Bilirubina este produsul ce rezulta in urma descompunerii globulelor rosii
In mod normal este eliminata prin intermediul bilei si da culoarea inchisa a scaunului
- alergii - reactii alergice la diferite mancaruri sau substante din mediul inconjurator
- diaree cronica
- steatoreea - prezenta excesiva de grasime in scaun; fecalele sunt deshise la culoare si plutesc
- circulatie periferica deficitara
- senzatia de rece/ arsura a extremitatilor
- amortirea ('furnicaturi') extremitatilor si a altor parti ale corpului
- apnee (probleme respiratorii in special la barbati), sforait
- ascita - acumularea de lichid in cavitatea peritoneala
- edema - acumulare excesiva de lichid in tesuturi
- Orice presiune asupra pielii lasa temporar o 'amprenta' asemenea efectului unei saltele cu memorie
- hipo/ hipertermie - cresterea/ scaderea anormala a temperaturii corpului, datorita unei probleme de termoreglare a organismului
- HIpotalamusul denumit si centru termostatic este responsabil cu reglarea temperaturii in organism
- iritabilitate, depresie, anxietate
- minte incetosata, letargie, epuizare
Ficatul (liver = ficat; to live = a trai) este atat organul de protectie, pavaza organismului - proceseaza otravurile, dar si organul principal responsabil cu eliminarea acestor substante nocive.
In acelasi mod in care pancreasul secreta si isi depoziteaza in prealabil insulina, pentru a o putea elibera imediat atunci cand este necesar, la fel si ficatul secreta in prealabil bila si o depoziteaza in vezica biliara. Bila este un emulsionant, asemeni unui detergent care ajuta la dizolvarea grasimilor.
- Calea principala prin care ficatul se detoxifiaza (elibereaza otravurile procesate) este:
- vezica biliara – pancreas – intestin subtire – colon – fecale
- sange – rinichi - urina
- Alternativ:
Odata cu bila, ficatul elibereaza si otravurile rezultate din metabolizarea alimentelor si bauturilor. Asadar, modul in care ficatul elimina otravurile din organism este sa le transfere, prin intermediul bilei, pe vezica biliara. Otravurile sunt eliminate prin colon in momentul in care vezica biliara se contracta si elibereaza bila.
Insa atunci cand alimentatia este saraca in grasimi animale (grasimi saturate), iar ficatul este bolnav si toxifiat, vezica biliara nu primeste semnal sa elibereze bila, asadar otravurile raman blocate in vezica biliara. Prin urmare, daca vezica biliara nu poate elibera otravurile, ficatul nu se poate detoxifia si intreg sistemul devine congestionat, iar otravurile, nereusind sa fie eliminate sunt recirculate in organism!
Ficatul este astfel conditionat sa elibereze unele dintre otravuri in sange, ceea ce duce la supersolicitarea rinichilor, rezultand in boala microvasculara ce duce la amputarea membrelor.
Alimentatia bazata pe plante si lipsita de grasimile animale esentiale este deosebit de detrimentala pentru toate organele majore: ficat, pancreas, stomac, rinichi, inima, plamani, creier.
Stresul este un alt factor major care afecteaza ficatul. Hormonii secretati in conditii de stres sunt cortizolul si insulina care duc la cresterea in greutate. Cortizolul este cunoscut drept principalul hormon de stres si este produs si eliberat de glandele suprarenale. Cortizolul ridica nivelul de glucoza in sange, ceea ce duce la stimularea de insulina (hormonul de depozitare a grasimilor).
In ceea ce priveste stresul, nu este vorba de o situatie de moment, ci de modul in care sistemul nervos a fost conditionat sa raspunda la factorii de mediu, iar conditionarea aceasta este deja definitivata pana la varsta de 5 ani.
De aceea exercitiul fizic aerob - plimbarea, meditatia, respiratia conditionata, tinutul respiratiei - este deosebit de important in reprogramarea sistemului nervos si a modului cum acesta raspunde la factorii de stres.
Total anormal, majoritatea oamenilor functioneaza pe calea Sistemului Simpatic (Primejdie si Fugi) - Elementul FOC - si nu pe calea Sistemului Parasimpatic (Regenerare, Odihna si Digestie) - Elementul APA - asadar resursele de energie sunt distribuite la inima si muschi, in loc sa fie distribuite la ficat si la celelalte organe vitale. Prin urmare, acestea nu primesc resursele necesare pentru o functionare optima si deci nu pot indeplini diferitele functii.
- In concluzie poti fi stresat sau iti poti vindeca ficatul, insa nu poti face asta simultan.
.
-
mszavai - Site Admin
- Mesaje: 305
- Membru din: Mar, Iul 12 2005 1:38 am
de mszavai » Dum, Dec 10 2023 5:12 am
.
Grelina este un hormon produs in principal la nivelul stomacului, dar cantitati mici sunt produse si la nivelul intestinului subtire, pancreasului si creierului.
Acest hormon descoperit relativ recent (in 1999) indeplineste numeroase functii in organism. Grelina este denumita 'hormonul foamei' sau al poftei de mancare pentru ca stimuleaza apetitul (are efect orexigen), crescand astfel aportul de alimente. In plus, promoveaza depunerea de grasime prin activarea unor neuroni orexigeni din hipotalamus si stimuleaza lipogeneza (sinteza de grasimi) la nivelul ficatului.
Intrucat sediul principal de sinteza al grelinei este la nivelul stomacului, aceasta este secretata atunci cand stomacul este gol si, cu cat nivelul grelinei este mai mare, cu atat senzatia de foame va fi amplificata.
Alte functii indeplinite de grelina in corp sunt:
Leptina este un hormon secretat de către celulele adipoase, proporțional cu cantitatea de țesut gras din organism. Concentrația de leptină circulantă în sânge imită cantitatea de țesut gras – crește odată cu consumul excesiv de calorii și scade în perioadele înfometare. Aceasta circulă prin fluxul sangvin, străbate bariera hematoencefalică și ajunge la creier, unde se leagă de receptori specifici.
Astfel, cantitatea în care este secretată informează creierul despre starea depozitelor de grăsime de la periferie. Deoarece este secretată proporțional cu masa grasă, o cantitate mai mare de leptină semnalizează la nivelul hipotalamusului faptul că există un exces de grăsime în organism, rezultatul fiind inhibarea apetitului, cu reducerea aportului alimentar și creșterea ratei metabolice.
Prin ce mecanisme inhibă leptina apetitul și crește rata metabolică?
Hipotalamusul conține 2 populații de celule care pot stimula fie foamea, fie apetitul. Prima populație de neuroni au efecte de stimulare a apetitului și sunt reprezentați de AgRP și NPY. A doua populație de neuroni, peptidele CART și POMC, sunt responsabili de inhibarea apetitului și de senzația de sațietate. Aceste două populații de neuroni de la nivelul hipotalamusului sunt sensibile la acțiunea leptinei.
Efectul leptinei la acest nivel este de a inhiba neuronii NPY și AgRP, scăzând astfel senzația de foame atunci când leptina se secretă într-o cantitate mare, respectiv când există un exces de țesut gras în organism. În perioadele de post, în care nivelele circulante de leptină scad considerabil, acești neuroni își exercită efectele de stimulare a foamei.
Neuronii POMC și CART sunt de asemenea stimulați de către nivelele mari de leptină, promovând sațietatea. Așadar, concentrațiile mari de leptina inhibă foamea, scăzând aportul alimentar. Însă există și situații în care, deși nivelele circulante de leptină sunt crescute, aceasta nu reușește să inhibe apetitul. Acest fenomen este cunoscut sub numele de rezistență la leptină.
Rezistența la leptină este cauzată de fructoza (fructoza blochează leptina)
la fel si de inflamația cronică a organismului cauzată de consumul de plante
Receptorii pentru leptină nu se găsesc numai la nivelul nucleului arcuat. Alte două locuri ar putea fi segmentul caudal al trunchiului cerebral și în aria tegumentală ventrală a mezencefalului (aria responsabila cu motivația). Aria tegumentală ventrală conține neuroni dopaminergici care joacă un rol în inducerea sentimentului de răsplată și în motivarea comportamentului alimentar.
Cantitățile crescute de leptină (precum și de insulină) inhibă căile dopaminergice și implicit senzația de răsplată percepută în urma consumului anumitor alimente gustoase.
The Role of Leptin in Hunger and Satiety
.
Grelina este un hormon produs in principal la nivelul stomacului, dar cantitati mici sunt produse si la nivelul intestinului subtire, pancreasului si creierului.
Acest hormon descoperit relativ recent (in 1999) indeplineste numeroase functii in organism. Grelina este denumita 'hormonul foamei' sau al poftei de mancare pentru ca stimuleaza apetitul (are efect orexigen), crescand astfel aportul de alimente. In plus, promoveaza depunerea de grasime prin activarea unor neuroni orexigeni din hipotalamus si stimuleaza lipogeneza (sinteza de grasimi) la nivelul ficatului.
Intrucat sediul principal de sinteza al grelinei este la nivelul stomacului, aceasta este secretata atunci cand stomacul este gol si, cu cat nivelul grelinei este mai mare, cu atat senzatia de foame va fi amplificata.
Alte functii indeplinite de grelina in corp sunt:
- Joaca un rol in controlul eliberarii insulinei din celulele beta din pancreas
- Scade termogeneza (productia de caldura) pentru conservarea energiei
- Contribuie la procesul de digestie prin cresterea productiei de acid gastric, stimularea motilitatii stomacului si a golirii acestuia
- Are rol in cresterea si dezvoltarea sistemului osos
- Stimuleaza o cale a „gratificarii” sau „recompensei” intre stomac si creier, stimuland mancatul pentru placere
- Are efecte benefice asupra inimii
Leptina este un hormon secretat de către celulele adipoase, proporțional cu cantitatea de țesut gras din organism. Concentrația de leptină circulantă în sânge imită cantitatea de țesut gras – crește odată cu consumul excesiv de calorii și scade în perioadele înfometare. Aceasta circulă prin fluxul sangvin, străbate bariera hematoencefalică și ajunge la creier, unde se leagă de receptori specifici.
Astfel, cantitatea în care este secretată informează creierul despre starea depozitelor de grăsime de la periferie. Deoarece este secretată proporțional cu masa grasă, o cantitate mai mare de leptină semnalizează la nivelul hipotalamusului faptul că există un exces de grăsime în organism, rezultatul fiind inhibarea apetitului, cu reducerea aportului alimentar și creșterea ratei metabolice.
Prin ce mecanisme inhibă leptina apetitul și crește rata metabolică?
Hipotalamusul conține 2 populații de celule care pot stimula fie foamea, fie apetitul. Prima populație de neuroni au efecte de stimulare a apetitului și sunt reprezentați de AgRP și NPY. A doua populație de neuroni, peptidele CART și POMC, sunt responsabili de inhibarea apetitului și de senzația de sațietate. Aceste două populații de neuroni de la nivelul hipotalamusului sunt sensibile la acțiunea leptinei.
Efectul leptinei la acest nivel este de a inhiba neuronii NPY și AgRP, scăzând astfel senzația de foame atunci când leptina se secretă într-o cantitate mare, respectiv când există un exces de țesut gras în organism. În perioadele de post, în care nivelele circulante de leptină scad considerabil, acești neuroni își exercită efectele de stimulare a foamei.
Neuronii POMC și CART sunt de asemenea stimulați de către nivelele mari de leptină, promovând sațietatea. Așadar, concentrațiile mari de leptina inhibă foamea, scăzând aportul alimentar. Însă există și situații în care, deși nivelele circulante de leptină sunt crescute, aceasta nu reușește să inhibe apetitul. Acest fenomen este cunoscut sub numele de rezistență la leptină.
Rezistența la leptină este cauzată de fructoza (fructoza blochează leptina)
la fel si de inflamația cronică a organismului cauzată de consumul de plante
Receptorii pentru leptină nu se găsesc numai la nivelul nucleului arcuat. Alte două locuri ar putea fi segmentul caudal al trunchiului cerebral și în aria tegumentală ventrală a mezencefalului (aria responsabila cu motivația). Aria tegumentală ventrală conține neuroni dopaminergici care joacă un rol în inducerea sentimentului de răsplată și în motivarea comportamentului alimentar.
Cantitățile crescute de leptină (precum și de insulină) inhibă căile dopaminergice și implicit senzația de răsplată percepută în urma consumului anumitor alimente gustoase.
The Role of Leptin in Hunger and Satiety
.
-
mszavai - Site Admin
- Mesaje: 305
- Membru din: Mar, Iul 12 2005 1:38 am
de mszavai » Lun, Ian 08 2024 2:46 am
.
Organismul uman NU are capacitatea de a sintetiza prin procese de anabolism anumiti aminoacizi si acizi grasi. Asadar, acesti compusi sunt considerati esentiali, insemnand ca pot fi preluati numai din surse externe de hrana. In acelasi timp, NU exista nici un carbohidrat (zaharida) care sa fie esential organismului uman!
Adevarata sursa de energie a organismului este GRASIMEA.
Spre deosebire de restul organismului, creierul functioneaza in propriul ecosistem si nu a fost menit sa fie distrus sau atacat, asadar creierul comparativ cu celelalte organe are o capacitate redusa de regenerare. Prin urmare, pentru functionarea optima a creierului un nivel stabil de glucoza in sange este esential!
Cea mai buna metoda de a arde grasimile este exercitiul aerobic (plimbatul in aer liber, yoga) cand pulsul este sub 120 bpm si se poate mentine o conversatie normala (respiratia nu este sacadata).
Cand alimentatia este bazata pe produse animale (carne si grasime), intregul organism foloseste glucoza si ketone (corpi cetonici), procesul de metabolizare fiind foarte diferit comparativ cu procesul de metabolizare al zaharidelor. In acest caz, glucoza necesara creierului este produsa de organism din proteine.
Procesul de producere a glucozei in organism este denumit
gluconeogeneza si are loc la nivelul ficatului
Cand consumam carne, aceasta se trasforma in aminoacizi, ce sunt transformati apoi in proteine pe care organismul le foloseste la crearea de tesuturi. Acest proces este facilitat de o enzima numita proteaza sintetizata la nivelul sucului gastric, al pancreasului si intestinului. Toti aminoacizii din lantul de aminoacizi sunt astfel descompusi unul cate unul pentru a putea fi absorbiti.
Muschii, oasele, parul si pielea sunt in cea mai mare parte alcatuite din proteine. Excesul de proteine este utilizat la producerea de energie.
Rolul insulinei in organism este de stocare si constructie (anabolism). Insulina ajuta la crearea de tesuturi adipoase si musculare. De asemenea, ajuta la absorbtia aminoacizilor in celule, care apoi sunt stocati sub forma de proteine, in principal muschi.
Procesul de gluconeogeneza duce la inversarea glicolizei. Reactiile enzimelor cheie ale glicolizei sunt ireversibile datorita termodinamicii si, prin urmare, trebuie sa fie inversate de diferite enzime care sunt active doar in gluconeogeneza.
Respiratia celulara sau fosforilarea oxidativa este mecanismul de producere a energiei din glucoza (obtinuta fie prin gluconeogeneza, fie din zaharide) sub forma de ATP (adenozin trifosfat).
Beta-oxidarea - descompunerea lipidelor in acizi grasi
este procesul de producere a energiei din grasime.
Cand organismul descompune grasimi pentru a obtine energie
ficatul produce niste substante numite corpi cetonici.
Enzima care faciliteaza acest proces se numeste lipaza si este produsa la nivel pancreatic si eliberata la nivel duodenal. In procesul de beta-oxidare, ultimii doi carboni din lant sunt taiati si transferati in Acetyl-CoA, care apoi este folosit in ciclul acidului citric la producerea de ATP.
Componente ale proteinelor, aminoacizii au o serie de proprietăți care susțin procesele vitale. Aceștia contribuie la sinteza hormonilor și a neurotransmițătorilor, întăresc sistemul imunitar, susțin producerea enzimelor în organism.
Aminoacizii sunt compuși organici formați din grupări de amino (-NH2) și carboxil (-COOH), cu funcțiune mixtă. Numărându-se printre cei mai importanți nutrienți pentru organismul uman, aminoacizii au și rolul de a susține performanța fizică. Pentru a funcționa optim, corpul uman are nevoie de 20 de aminoacizi diferiți - 11 dintre aceștia sunt produși de către organism, ceilalți 9 - cei esențiali - putând fi obținuți doar printr-o alimentație optimă bogată în nutrienți.
Dacă alimentația conține acești 9 aminoacizi esențiali, atunci organismul poate produce ceilalți 11 aminoacizi. Când organismul nu poate crea un anumit tip de țesut pentru că unul dintre animoacizii esențiali lipsește, aminoacizii disponibili NU vor putea fi utilizați și vor fi transformați in glucoză!
Deficiența de aminoacizi poate afecta procesul de sintetizare a proteinelor, poate avea un impact asupra absorbției altor nutrienți și își poate pune amprenta inclusiv pe răspunsul imunitar.
Aminoacizii au un rol esențial în echilibrarea comportamentală - datorită legăturii acestora cu substanțe cum ar fi hormonii, neurotransmițătorii sau neuropeptidele - precum și în facilitarea comunicării dintre nervi și celulele musculare sau glandulare. Fiind constituenți ai proteinelor, aminoacizii au și rolul de a dirija procesele fiziologice.
Totodată, transportarea ionilor și a moleculelor către interiorul celulelor se realizează tot cu ajutorul proteinelor și, implicit, al aminoacizilor - de exemplu, hemoglobina, proteina responsabilă de transportul oxigenului. Alți aminoacizi intră, însă, în componența proteinelor cu rol de depozitare, cum ar fi feritina, proteina care asigură absorbția fierului și stocarea acestuia în organism. Însă sunt importante și rolurile de anticorpi și cele de enzime ale aminoacizilor:
Aminoacizi cu rol de anticorpi
Anticorpii sunt proteinele pe care le generează sistemul imunitar atunci când identifică substanțe străine, cu potențial dăunător, cum sunt germenii, bacteriile, fungii sau paraziții. Aminoacizii intră în componența proteinelor produse de sistemul imunitar și au, așadar, rolul de a proteja organismul de antigeni precum cei menționați anterior
Aminoacizi cu rol de enzime
Enzimele sunt proteine care au rolul de catalizatori biologici. Ele acționează asupra macromoleculelor contribuind la catabolismul acestora, accelerează reacțiile chimice din organism și stimulează sinteza acestor molecule. Macromoleculele specifice ce poartă denumirea de enzime acționează cu ajutorul altor molecule, activatorii și inhibitorii. Ele sunt prezente în toate celulele corpului, de la cele ale sângelui, la cele ale întregului sistem gastrointestinal și funcționează corespunzător doar în condiții propice de temperatură și pH.
Clasificarea aminoacizilor
Pentru a funcționa corespunzător, organismul uman are nevoie de trei tipuri de aminoacizi: esențiali, neesențiali și semiesențiali.
Aminoacizi esențiali
Aminoacizii esențiali sunt acei aminoacizi pe care organismul nu îi poate sintetiza și care pot fi obținuți numai din alimentație. Aceștia au beneficii importante pentru sistemul muscular și nu numai, contribuind la sintetizarea proteinelor de care corpul are nevoie pentru dezvoltarea musculară anabolică. Aminoacizii esențiali sunt următorii:
Lizina
Lizina joacă numeroase roluri în organismul uman. Aceasta contribuie la creșterea masei musculare și susține sănătatea oaselor, fiind esențială pentru recuperarea postoperatorie sau în urma unei accidentări. Lizina contribuie, totodată, la sinteza hormonilor, iar deficitul poate duce la instalarea anxietății induse de stres. Tot lizina are un rol important și în sinteza enzimelor și a anticorpilor, având un efect antiviral.
Treonina
Acest aminoacid esențial prezent la nivelul smalțului dinților, dar și în proteinele prezente preponderent în epidermă și articulații - colagenul și elastina - are o importanță deosebită pentru menținerea sănătății dinților și a pielii. La nivel digestiv, treonina participă la sinteza stratului de mucus cu rol protector și are rol în metabolizarea grăsimilor. La fel ca lizina, treonina are un rol și în sinteza hormonilor și poate avea acțiune în echilibrarea stării de dispoziție.
Histidina
Acest aminoacid este sintetizat și de către organism, în cantități foarte reduse, insuficiente pentru funcționarea optimă a proceselor. Pentru că este necesar ca aportul să fie completat prin alimentație, histidina este considerată tot un aminoacid esențial. Are rol în dezvoltarea celulelor sângelui, contribuie la regenerarea țesuturilor și stimulează creșterea acestora. Contribuie la menținerea tecii de mielină, definită drept totalitatea membranelor protectoare ale celulelor sistemului nervos. Histidina este metabolizată de organism în histamină, care are beneficii pentru sistemele imunitar, reproducător și digestiv. Deficitul de histidină poate provoca anemie.
Valina
Valina susține performanța atletică și contribuie la creșterea masei musculare, având un rol important și în coordonarea mușchilor. Contribuie la metabolismul energetic și la refacerea țesuturilor, având totodată beneficii și pentru procesele cognitive - contribuie la susținerea calmului emoțional și a focusului mintal, favorizând inteligența emoțională.
Metionina
Alături de cisteină (aminoacid neesențial), metionina susține sănătatea și elasticitatea pielii, părului și unghiilor. Aceasta asigură absorbția unor minerale precum seleniul și zincul și susține eliminarea metalelor precum plumbul și mercurul din organism.
Leucina
Leucina este un aminoacid esențial cu ajutorul căreia se reglează nivelul de zahăr din sânge (glucoza). Aceasta ajută la refacerea mușchilor, a oaselor și a pielii, în urma accidentărilor și a lezării superficiale. Leucina stimulează producția hormonilor de creștere, iar deficitul se manifestă prin căderea părului, erupții cutanate și oboseală cronică.
Izoleucina
Alături de leucină, izoleucina contribuie la vindecarea superficială a pielii și reglează nivelul glucozei din sânge. Aceasta are și rolul de a susține producția hormonală și sistemul imunitar. Deficiența de izoleucina poate apărea odată cu înaintarea în vârstă și se manifestă prin reducerea masei musculare.
Fenilalanina
Organismul uman convertește fenilalanina în tirozină, un compus necesar pentru funcționarea corespunzătoare a creierului. Are și un rol important în creștere și dezvoltare, în perioada copilăriei, iar deficiența, cu o incidență foarte rară, poate afecta aceste procese. Fenilalanina echilibrează somnul - excesul poate provoca tulburări ale acestuia, iar deficitul, stări de oboseală. Fenilalanina se regăsește din belșug în dulciurile și băuturile dietetice îndulcite cu aspartam, iar consumul excesiv al acestora poate duce la dezechilibre ale somnului și stări de nervozitate și anxietate.
Triptofanul
Implicat în procesele de creștere și dezvoltare din perioada copilăriei, triptofanul contribuie la reglarea apetitului, a somnului, a percepției durerii și a stării emoționale. Acesta este un precursor al serotoninei și al melatoninei și acționează precum un sedativ, reglând starea emoțională și pe cea fizică. Deficitul poate fi un factor de risc pentru afecțiuni precum demența, eczemele cutanate și diferite afecțiuni digestive.
sursa: good-routine
Acizii grași esențiali sunt un tip de acizi grași polinesaturați (PUFAs), necesari pentru funcționarea normală a organismului uman, dar pe care corpul nu îi poate produce singur. Spre deosebire de alte tipuri de acizi grași pe care organismul îi sintetizează prin digestia grăsimilor, există două tipuri de acizi pe care nu îi poate produce: acidul alfa-linoleic (din grupa acizilor grași esențiali Omega 3) și acidul linoleic (din grupa acizilor esențiali Omega 6).
Acizii grași esențiali sunt implicați într-o serie de procese importante în organism, inclusiv în formarea membranelor celulare, producția de hormoni și reglarea inflamației. Din acest motiv, acizii grași esențiali joacă un rol vital în sănătatea cardiovasculară, funcționarea creierului și a sistemului nervos, precum și în funcționarea normală a sistemului imunitar.
Ambii acizi grași esențiali – Omega 3 și Omega 6 – sunt necesari pentru a asigura o stare de sănătate optimă, însă raportul dintre acești acizi grași esențiali este hotărâtor în privința efectului lor benefic. Raportul ideal între acizii grași esențiali Omega 3 și Omega 6 este 1:2. Însă dieta modernă este extrem de dezechilibrată în privința acestui raport, fiind deficitară în Omega 3 și având în exces Omega 6.
Deficitul de acizi grași esențiali
Lipsa acizilor grași esențiali din organism, poate avea consecințe negative asupra sănătății. Printre altele, deficiența de acizi grași esențiali poate duce la probleme ale pielii, tulburări cognitive (cum ar fi dificultăți de învățare, scăderea capacității de concentrare și tulburări de memorie) sau probleme cardiovasculare. De asemenea, deoarece acizii grași esențiali sunt esențiali pentru funcționarea optimă a sistemului imunitar, deficiența lor poate slăbi sistemul imunitar și poate crește susceptibilitatea la infecții și inflamații cronice.
.
Organismul uman NU are capacitatea de a sintetiza prin procese de anabolism anumiti aminoacizi si acizi grasi. Asadar, acesti compusi sunt considerati esentiali, insemnand ca pot fi preluati numai din surse externe de hrana. In acelasi timp, NU exista nici un carbohidrat (zaharida) care sa fie esential organismului uman!
Adevarata sursa de energie a organismului este GRASIMEA.
- Creierul foloseste si glucoza, insa nivelul ridicat de zahar in sange este deosebit de detrimental creierului si duce la degenerarea acestuia. Alzheimer este diabetul creierului - diabet de tip 3.
Spre deosebire de restul organismului, creierul functioneaza in propriul ecosistem si nu a fost menit sa fie distrus sau atacat, asadar creierul comparativ cu celelalte organe are o capacitate redusa de regenerare. Prin urmare, pentru functionarea optima a creierului un nivel stabil de glucoza in sange este esential!
- Inima, fiind un muschi, foloseste ca sursa principala de energie grasimea saturata, asadar daca nu se consuma grasimi animale, corpul trebuie sa converteasca zaharidele in grasime, epuizand astfel energie.
Cea mai buna metoda de a arde grasimile este exercitiul aerobic (plimbatul in aer liber, yoga) cand pulsul este sub 120 bpm si se poate mentine o conversatie normala (respiratia nu este sacadata).
- Asadar, grasimea este sursa energetica preferata de organism si este SURSA NATURALA!
Cand alimentatia este bazata pe produse animale (carne si grasime), intregul organism foloseste glucoza si ketone (corpi cetonici), procesul de metabolizare fiind foarte diferit comparativ cu procesul de metabolizare al zaharidelor. In acest caz, glucoza necesara creierului este produsa de organism din proteine.
Procesul de producere a glucozei in organism este denumit
gluconeogeneza si are loc la nivelul ficatului
Cand consumam carne, aceasta se trasforma in aminoacizi, ce sunt transformati apoi in proteine pe care organismul le foloseste la crearea de tesuturi. Acest proces este facilitat de o enzima numita proteaza sintetizata la nivelul sucului gastric, al pancreasului si intestinului. Toti aminoacizii din lantul de aminoacizi sunt astfel descompusi unul cate unul pentru a putea fi absorbiti.
Muschii, oasele, parul si pielea sunt in cea mai mare parte alcatuite din proteine. Excesul de proteine este utilizat la producerea de energie.
Rolul insulinei in organism este de stocare si constructie (anabolism). Insulina ajuta la crearea de tesuturi adipoase si musculare. De asemenea, ajuta la absorbtia aminoacizilor in celule, care apoi sunt stocati sub forma de proteine, in principal muschi.
Procesul de gluconeogeneza duce la inversarea glicolizei. Reactiile enzimelor cheie ale glicolizei sunt ireversibile datorita termodinamicii si, prin urmare, trebuie sa fie inversate de diferite enzime care sunt active doar in gluconeogeneza.
Respiratia celulara sau fosforilarea oxidativa este mecanismul de producere a energiei din glucoza (obtinuta fie prin gluconeogeneza, fie din zaharide) sub forma de ATP (adenozin trifosfat).
Beta-oxidarea - descompunerea lipidelor in acizi grasi
este procesul de producere a energiei din grasime.
Cand organismul descompune grasimi pentru a obtine energie
ficatul produce niste substante numite corpi cetonici.
Enzima care faciliteaza acest proces se numeste lipaza si este produsa la nivel pancreatic si eliberata la nivel duodenal. In procesul de beta-oxidare, ultimii doi carboni din lant sunt taiati si transferati in Acetyl-CoA, care apoi este folosit in ciclul acidului citric la producerea de ATP.
Componente ale proteinelor, aminoacizii au o serie de proprietăți care susțin procesele vitale. Aceștia contribuie la sinteza hormonilor și a neurotransmițătorilor, întăresc sistemul imunitar, susțin producerea enzimelor în organism.
Aminoacizii sunt compuși organici formați din grupări de amino (-NH2) și carboxil (-COOH), cu funcțiune mixtă. Numărându-se printre cei mai importanți nutrienți pentru organismul uman, aminoacizii au și rolul de a susține performanța fizică. Pentru a funcționa optim, corpul uman are nevoie de 20 de aminoacizi diferiți - 11 dintre aceștia sunt produși de către organism, ceilalți 9 - cei esențiali - putând fi obținuți doar printr-o alimentație optimă bogată în nutrienți.
Dacă alimentația conține acești 9 aminoacizi esențiali, atunci organismul poate produce ceilalți 11 aminoacizi. Când organismul nu poate crea un anumit tip de țesut pentru că unul dintre animoacizii esențiali lipsește, aminoacizii disponibili NU vor putea fi utilizați și vor fi transformați in glucoză!
Deficiența de aminoacizi poate afecta procesul de sintetizare a proteinelor, poate avea un impact asupra absorbției altor nutrienți și își poate pune amprenta inclusiv pe răspunsul imunitar.
Aminoacizii au un rol esențial în echilibrarea comportamentală - datorită legăturii acestora cu substanțe cum ar fi hormonii, neurotransmițătorii sau neuropeptidele - precum și în facilitarea comunicării dintre nervi și celulele musculare sau glandulare. Fiind constituenți ai proteinelor, aminoacizii au și rolul de a dirija procesele fiziologice.
Totodată, transportarea ionilor și a moleculelor către interiorul celulelor se realizează tot cu ajutorul proteinelor și, implicit, al aminoacizilor - de exemplu, hemoglobina, proteina responsabilă de transportul oxigenului. Alți aminoacizi intră, însă, în componența proteinelor cu rol de depozitare, cum ar fi feritina, proteina care asigură absorbția fierului și stocarea acestuia în organism. Însă sunt importante și rolurile de anticorpi și cele de enzime ale aminoacizilor:
Aminoacizi cu rol de anticorpi
Anticorpii sunt proteinele pe care le generează sistemul imunitar atunci când identifică substanțe străine, cu potențial dăunător, cum sunt germenii, bacteriile, fungii sau paraziții. Aminoacizii intră în componența proteinelor produse de sistemul imunitar și au, așadar, rolul de a proteja organismul de antigeni precum cei menționați anterior
Aminoacizi cu rol de enzime
Enzimele sunt proteine care au rolul de catalizatori biologici. Ele acționează asupra macromoleculelor contribuind la catabolismul acestora, accelerează reacțiile chimice din organism și stimulează sinteza acestor molecule. Macromoleculele specifice ce poartă denumirea de enzime acționează cu ajutorul altor molecule, activatorii și inhibitorii. Ele sunt prezente în toate celulele corpului, de la cele ale sângelui, la cele ale întregului sistem gastrointestinal și funcționează corespunzător doar în condiții propice de temperatură și pH.
Clasificarea aminoacizilor
Pentru a funcționa corespunzător, organismul uman are nevoie de trei tipuri de aminoacizi: esențiali, neesențiali și semiesențiali.
Aminoacizi esențiali
Aminoacizii esențiali sunt acei aminoacizi pe care organismul nu îi poate sintetiza și care pot fi obținuți numai din alimentație. Aceștia au beneficii importante pentru sistemul muscular și nu numai, contribuind la sintetizarea proteinelor de care corpul are nevoie pentru dezvoltarea musculară anabolică. Aminoacizii esențiali sunt următorii:
Lizina
Lizina joacă numeroase roluri în organismul uman. Aceasta contribuie la creșterea masei musculare și susține sănătatea oaselor, fiind esențială pentru recuperarea postoperatorie sau în urma unei accidentări. Lizina contribuie, totodată, la sinteza hormonilor, iar deficitul poate duce la instalarea anxietății induse de stres. Tot lizina are un rol important și în sinteza enzimelor și a anticorpilor, având un efect antiviral.
Treonina
Acest aminoacid esențial prezent la nivelul smalțului dinților, dar și în proteinele prezente preponderent în epidermă și articulații - colagenul și elastina - are o importanță deosebită pentru menținerea sănătății dinților și a pielii. La nivel digestiv, treonina participă la sinteza stratului de mucus cu rol protector și are rol în metabolizarea grăsimilor. La fel ca lizina, treonina are un rol și în sinteza hormonilor și poate avea acțiune în echilibrarea stării de dispoziție.
Histidina
Acest aminoacid este sintetizat și de către organism, în cantități foarte reduse, insuficiente pentru funcționarea optimă a proceselor. Pentru că este necesar ca aportul să fie completat prin alimentație, histidina este considerată tot un aminoacid esențial. Are rol în dezvoltarea celulelor sângelui, contribuie la regenerarea țesuturilor și stimulează creșterea acestora. Contribuie la menținerea tecii de mielină, definită drept totalitatea membranelor protectoare ale celulelor sistemului nervos. Histidina este metabolizată de organism în histamină, care are beneficii pentru sistemele imunitar, reproducător și digestiv. Deficitul de histidină poate provoca anemie.
Valina
Valina susține performanța atletică și contribuie la creșterea masei musculare, având un rol important și în coordonarea mușchilor. Contribuie la metabolismul energetic și la refacerea țesuturilor, având totodată beneficii și pentru procesele cognitive - contribuie la susținerea calmului emoțional și a focusului mintal, favorizând inteligența emoțională.
Metionina
Alături de cisteină (aminoacid neesențial), metionina susține sănătatea și elasticitatea pielii, părului și unghiilor. Aceasta asigură absorbția unor minerale precum seleniul și zincul și susține eliminarea metalelor precum plumbul și mercurul din organism.
Leucina
Leucina este un aminoacid esențial cu ajutorul căreia se reglează nivelul de zahăr din sânge (glucoza). Aceasta ajută la refacerea mușchilor, a oaselor și a pielii, în urma accidentărilor și a lezării superficiale. Leucina stimulează producția hormonilor de creștere, iar deficitul se manifestă prin căderea părului, erupții cutanate și oboseală cronică.
Izoleucina
Alături de leucină, izoleucina contribuie la vindecarea superficială a pielii și reglează nivelul glucozei din sânge. Aceasta are și rolul de a susține producția hormonală și sistemul imunitar. Deficiența de izoleucina poate apărea odată cu înaintarea în vârstă și se manifestă prin reducerea masei musculare.
Fenilalanina
Organismul uman convertește fenilalanina în tirozină, un compus necesar pentru funcționarea corespunzătoare a creierului. Are și un rol important în creștere și dezvoltare, în perioada copilăriei, iar deficiența, cu o incidență foarte rară, poate afecta aceste procese. Fenilalanina echilibrează somnul - excesul poate provoca tulburări ale acestuia, iar deficitul, stări de oboseală. Fenilalanina se regăsește din belșug în dulciurile și băuturile dietetice îndulcite cu aspartam, iar consumul excesiv al acestora poate duce la dezechilibre ale somnului și stări de nervozitate și anxietate.
Triptofanul
Implicat în procesele de creștere și dezvoltare din perioada copilăriei, triptofanul contribuie la reglarea apetitului, a somnului, a percepției durerii și a stării emoționale. Acesta este un precursor al serotoninei și al melatoninei și acționează precum un sedativ, reglând starea emoțională și pe cea fizică. Deficitul poate fi un factor de risc pentru afecțiuni precum demența, eczemele cutanate și diferite afecțiuni digestive.
sursa: good-routine
Acizii grași esențiali sunt un tip de acizi grași polinesaturați (PUFAs), necesari pentru funcționarea normală a organismului uman, dar pe care corpul nu îi poate produce singur. Spre deosebire de alte tipuri de acizi grași pe care organismul îi sintetizează prin digestia grăsimilor, există două tipuri de acizi pe care nu îi poate produce: acidul alfa-linoleic (din grupa acizilor grași esențiali Omega 3) și acidul linoleic (din grupa acizilor esențiali Omega 6).
- Acizii grași Omega-3
Familie de acizi grași esențiali cunoscuți pentru beneficiile lor asupra sănătății cardiovasculare și cutanate, funcționării creierului și a dezvoltării cognitive.- Principalii acizi grași esențiali omega 3 sunt:
• acidul alfa-linoleic (ALA)
• acidul eicosapentaenoic (EPA)
• acidul docosahexaenoic (DHA)
- Acizii grași Omega-6
Omega-6 reprezintă o clasă de acizi grași polinesaturați care în mod similar cu Omega-3 sunt implicați în funcțiile imunitare și în inflamație.- Principalii acizi grași esențiali omega 6 sunt:
• acidul linoleic (AL)
• acidul gama-linoleic (AGL)
• acidul arahidonic (ARA)
Acizii grași esențiali sunt implicați într-o serie de procese importante în organism, inclusiv în formarea membranelor celulare, producția de hormoni și reglarea inflamației. Din acest motiv, acizii grași esențiali joacă un rol vital în sănătatea cardiovasculară, funcționarea creierului și a sistemului nervos, precum și în funcționarea normală a sistemului imunitar.
Ambii acizi grași esențiali – Omega 3 și Omega 6 – sunt necesari pentru a asigura o stare de sănătate optimă, însă raportul dintre acești acizi grași esențiali este hotărâtor în privința efectului lor benefic. Raportul ideal între acizii grași esențiali Omega 3 și Omega 6 este 1:2. Însă dieta modernă este extrem de dezechilibrată în privința acestui raport, fiind deficitară în Omega 3 și având în exces Omega 6.
Deficitul de acizi grași esențiali
Lipsa acizilor grași esențiali din organism, poate avea consecințe negative asupra sănătății. Printre altele, deficiența de acizi grași esențiali poate duce la probleme ale pielii, tulburări cognitive (cum ar fi dificultăți de învățare, scăderea capacității de concentrare și tulburări de memorie) sau probleme cardiovasculare. De asemenea, deoarece acizii grași esențiali sunt esențiali pentru funcționarea optimă a sistemului imunitar, deficiența lor poate slăbi sistemul imunitar și poate crește susceptibilitatea la infecții și inflamații cronice.
.
-
mszavai - Site Admin
- Mesaje: 305
- Membru din: Mar, Iul 12 2005 1:38 am
de mszavai » Lun, Ian 08 2024 6:35 am
.
Primul carbon (C1) este o aldehida (CHO)
Ultimul carbon (C6) este metanol = alcool de lemn (CH2OH)
Fructoza este glucoza alterata genetic si are dublu alcool
Primul carbon (C1) si ultimul carbon (C6) sunt metanol = alcool de lemn (CH2OH)
Al doilea carbon (C2) in loc sa fie hidratat (H-OH) este modificat in ketona (C=O)
Fructoza este o otrava, asadar poate fi procesata numai de ficat!
Gucoza poate fi procesata de orice celula
Ketonele pot fi procesate de majoritatea celulelor
In fructoza, al doilea carbon (C2) este distrus si modificat in ‘ketona’,
asadar Mitocondria este fortata sa creeze energie din fructoza
si sa absoarba cantitatea dubla de metanol!
.
Primul carbon (C1) este o aldehida (CHO)
Ultimul carbon (C6) este metanol = alcool de lemn (CH2OH)
Fructoza este glucoza alterata genetic si are dublu alcool
Primul carbon (C1) si ultimul carbon (C6) sunt metanol = alcool de lemn (CH2OH)
Al doilea carbon (C2) in loc sa fie hidratat (H-OH) este modificat in ketona (C=O)
Fructoza este o otrava, asadar poate fi procesata numai de ficat!
Gucoza poate fi procesata de orice celula
Ketonele pot fi procesate de majoritatea celulelor
In fructoza, al doilea carbon (C2) este distrus si modificat in ‘ketona’,
asadar Mitocondria este fortata sa creeze energie din fructoza
si sa absoarba cantitatea dubla de metanol!
.
-
mszavai - Site Admin
- Mesaje: 305
- Membru din: Mar, Iul 12 2005 1:38 am
de mszavai » Mar, Ian 09 2024 10:05 am
.
Acidul lactic (C3H6O3), cunoscut si sub denumirea de acid laptic, este un acid organic ce are un rol decisiv in anumite procese de fermentatie, inclusiv la fabricarea produselor lactate:
In afara de lactate exista si alte alimente care au un continut ridicat de acid lactic:
Principalele bacterii folosite la fabricarea iaurtului si chefirului sunt Lactobacillus si Streptococcus.
Compusii rezultati in urma fermentarii sunt:
Produsii rezultati in urma metabolizarii lactatelor sunt:
Zaharidele - glucoza, fructoza, galactoza -
pot fi fermentate anaerobic de catre bacterii sau drojdie, rezultatul fiind
2 molecule de etanol si 2 molecule de dioxid de carbon
C6H12O6 → 2 C2H5OH + 2 CO2
Pentru a intelege ce inseamna fermentatia acidului lactic este necesara aprofundarea unor principii biologice fundamentale.
Toate organismele vii, inclusiv celulele acestora, au nevoie de energie pentru a functiona. Aceasta energie chimica se obtine sub forma de molecule de adenozin trifosfat (ATP) prin metabolizarea zaharurilor in timpul procesului de respiratie celulara. Metabolismul respirator difera in functie de tipul de microorganism: ciuperci, bacterii, sau drojdii.
Unele microorganisme sunt aerobe, insemnand ca acestea au nevoie de oxigen pentru a supravietui. Alte microorganisme sunt anaerobe si supravietuiesc in absenta oxigenului. Exista, de asemenea, si microorganisme facultative, insemnand ca pot trai atat in prezenta cat si in absenta oxigenului. In functie de tipul de metabolism respirator al organismului, microorganismele vor urma diferite cai biochimice pentru a obtine energia sub forma de ATP.
Toate microorganismele incep procesul de obtinere a energiei printr-o reactie biochimica cunoscuta sub numele de glicoliza. Glicoliza are loc in interiorul celulelor, in citoplasma. In acest proces o molecula de glucoza este transformata in 2 molecule de acid piruvic si 2 molecule de ATP.
Dupa procesul de glicoliza, calea respiratorie poate urma diferite rute in functie de prezenta sau absenta oxigenului.
RESPIRATIA
Daca microorganismul este aerob, acesta va urma calea respiratiei, numita si fosforilare oxidativa, ce are loc in membrana interna a mitocondriei. In urma acestui proces se va obtine 36 de molecule de ATP, CO2 si apa.
Respiratia celulara are loc in citoplasma si in mitocondrie si este calea metabolica cea mai eficienta pentru obtinerea energiei, deoarece o molecula de glucoza este transformata in 36 de molecule de ATP.
FERMENTATIA
In acelasi timp, in absenta oxigenului, microorganismele vor trebui sa urmeze calea de fermentatie, obtinand doar 2 molecule de ATP.
Fermentatia are loc in citoplasma,
iar in urma acestui proces NU rezulta apa!
Exista mai multe tipuri de fermentatie, in functie de microorganisme si de produsii rezultati in urma metabolizarii alimentelor.
Toate celulele generează energie pentru a se menține în viață, dar celulele canceroase au nevoie de mai multă energie. Acestea își modifică metabolismul pentru a crește și a se diviza rapid. Caracteristica comună a acestui metabolism alterat este absorbția crescută de glucoză (celulele canceroase consumă de 400 ori mai multă glucoză) și fermentarea glucozei în lactat.
Un nou studiu realizat la Universitatea din Chicago a dezvăluit motivul pentru care celulele canceroase utilizează şi se hrănesc cu nutrienţi în mod diferit faţă de celulele sănătoase şi modul cum această diferenţă contribuie la supravieţuirea şi răspândirea celulelor canceroase.
Studiul, publicat în ediția Nature arată că acidul lactic (sau lactatul), un produs al metabolismului, modifică funcția unei celule a sistemului imunitar cunoscută sub numele de macrofag. Macrofagele reprezintă un tip de globule albe din sânge ce joacă un rol important în combaterea infecțiilor și a cancerului.
Acum aproximativ 90 de ani, fiziologul și medicul german Otto Warburg și-a pus pentru prima dată întrebarea de ce unele celule consumă substanțe nutritive în mod diferit. Acesta ştia că celulele normale folosesc oxigen pentru a transforma alimentele în energie, printr-un proces numit fosforilare oxidativă. Dar când a studiat celulele canceroase, a observat că acestea preferă să-și alimenteze dezvoltarea prin glicoliză, un proces care implică consumul și descompunerea glucozei pentru a produce energie. Fenomenul a fost denumit „efectul Warburg”.
Yingming Zhao, profesor doctor la Ben May Department for Cancer Research de la Universitatea din Chicago și Lev Becker, profesor asociat la aceeaşi universitate, au folosit o tehnică de laborator numită spectrometrie de masă pentru a analiza mecanismele care controlează efectul Warburg. Ei au observat că lactatul are, de asemenea, un rol non-metabolic.
Acidul lactic (sau lactatul) este sursa și stimulatorul unui nou tip de modificare a histonelor, pe care cercetătorii au denumit-o „lactatilarea histonelor” (histone lactylation). Histonele sunt un grup de proteine localizate în nucleele celulelor eucariote, care organizează ADN-ul în unități structurale și controlează genele. La rândul lor, aceste gene determină tipul și funcția celulelor. Cercetătorii au demonstrat că procesul de „lactatilare” a histonelor modifică aceste unități structurale, fapt care conduce la schimbarea combinației de gene și a funcțiilor îndeplinite de macrofage.
Studiul sugerează că nivelurile ridicate de acid lactic (lactat), precum și procesul de „lactatilare” a histonelor din macrofage pot contribui la formarea tumorilor și la dezvoltarea lor. Efectul Warburg poate fi observat şi în alte boli/afecţiuni, în afară de cancer, cum ar fi: septicemia, bolile autoimune, ateroscleroza, diabetul, dar şi în procesul de îmbătrânire.
Sursa: Science Daily/ romedic.ro
Teoria metabolică a cancerului postulează că această boală gravă este rezultatul unui metabolism energetic deficitar, rezultat în urma deteriorării mitocondriilor celulelor. Mutațiile genetice nu sunt cauza principală a cancerului, ci doar un efect secundar al metabolismului energetic defectuos.
Atâta timp cât mitocondriile sunt sănătoase și funcționale, există o șansă foarte mică de dezvoltare a cancerului. Mitocondriile normale suprimă dezvoltarea cancerului, în timp ce mitocondriile disfuncționale trebuie să fie prezente ca celulele canceroase să prolifereze. Dieta ketogenică promovează funcția și respirația mitocondrială naturală. În consecință, vascularizația și inflamația tumorii este redusă, rezultatul fiind moartea celulelor tumorale.
În prezent, Dr. Seyfried este considerat cel mai bun bio-oncolog din lume. Cercetările sale apar și în cartea lui Travis Christofferson "În lumina adevărului: Teoria metabolică a cancerului".
Thomas Seyfried este profesor, cercetător și autor la Boston College, Statele Unite. În 2012 Dr. Seyfried a scris cartea "Cancerul ca boală metabolică: despre originea, controlul și tratamentul cancerului" în care discută modul cum trebuie abordat cancerul încă de la început.
Dr. Seyfried aprofundează câteva principii foarte importante legate de tratamentul cancerului și anume:
În prezent, modul de abordare al cancerului ca boală genetică dictează totul, de la cercetarea finanțată și până la tratamentul prescris de oncolog și alimentează întreaga industrie a cancerului. Din păcate, nu s-au înregistrat progrese semnificative în tratament și cu atât mai puțin în prevenire. Dr. Seyfried și alți cercetători au reușit să promoveze teoria conform căreia cancerul este rezultatul unui metabolism energetic deficitar, rezultat în urma deteriorării mitocondriilor din celule. Cu alte cuvinte, mutațiile genetice nu sunt principala cauză a cancerului, ci sunt doar un efect secundar al metabolismului energetic defectuos.
Atâta timp cât mitocondriile sunt sănătoase și funcționale, există o șansă foarte mică de dezvoltare a cancerului. Potrivit Dr. Seyfried, deși nu se înțelege pe deplin modul în care dieta ketogenică tratează crizele epileptice, mecanismul de funcționare al celulelor canceroase este foarte evident. Cercetarea Dr. Seyfried se bazează pe descoperirile inovatoare ale biochimistului Dr. Otto Warburg, care în 1931 a primit Premiul Nobel pentru descoperirea naturii și modului de acțiune a enzimei respiratorii citocrom c oxidază.
Cercetările Dr. Warburg demonstrează faptul că celulele canceroase sunt caracterizate de un metabolism energetic fundamental diferit comparativ cu celulele sănătoase. Pe baza studiilor Dr. Warburg, cercetările efectuate de Dr. Seyfried și de alți cercetători dovedesc faptul că, în esență, cancerul este o boală metabolică, implicând o alterare a mecanismului de producere a energiei în interiorul celulei. În loc să fie generată prin respirație - aerobic, energia este generată prin fermentație - anaerobic.
Comparativ cu celulele normale, celulele canceroase nu pot procesa ketone pentru a produce energie. Alimentatia naturala bazata pe carne, grasime si apa - alimentatia de tip ketogenica - stopeaza proliferarea celulelor canceroase.
Studiile au demonstrat că, atunci când nucleul unei celule tumorale este transferat în citoplasma celulelor cu mitocondrii normale cancerul este suprimat. În același timp însă, dacă o mitocondrie disfuncțională este transferată într-o celulă cu mitocondrie normală, celula devine canceroasă. Acest lucru indică faptul că mitocondriile normale pot suprima dezvoltarea cancerului, în timp ce mitocondriile disfuncționale trebuie să fie prezente ca celulele canceroase să prolifereze.
Mitocondriile au capacitatea de a iniția moartea celulelor sau pot activa gene care promovează supraviețuirea celulară, ca răspuns la un nivel scăzut de oxigen. În cazul celulelor canceroase, mitocondriile fiind defectuoase nu reușesc să inițieze moartea acestor celule bolnave.
Cercetările Dr. Seyfried au demonstrat că dezvoltarea și progresia cancerului pot fi controlate atunci când organimsul face tranziția de la metaboliți fermentabili, cum ar fi glucoza și glutamina, la metaboliți respiratori, în principal corpuri cetonice care se formează prin urmarea unei diete ketogenice. În consecință, vascularizația și inflamația tumorii este redusă, rezultatul fiind moartea celulelor tumorale.
Dr. Warburg a descoperit că celulele canceroase, chiar și în prezența oxigenului, obțin energie prin procesul de fermentare anaerobă (glicoliză), rezultând într-o supraproducție de acid lactic. Acest lucru este cunoscut sub numele de efectul Warburg.
Cu alte cuvinte, o celulă poate produce energie în două moduri:
Produsul secundar rezultat în urma fermentației este acidul lactic, care în concentrații mari este toxic.
Respirația aerobă este mult mai eficientă, capabilă să genereze 36 de molecule de adenozin trifosfat (ATP), comparativ cu energia anaerobă care genereazaă doar 2 molecule de ATP, iar acidul lactic rezultat este foarte redus.
Pe de altă parte, celulele canceroase se comportă foarte diferit. Celulele canceroase continuă să producă cantități masive de acid lactic, chiar și într-un mediu 100% oxigenat. Acest lucru l-a determinat pe Warburg să concluzioneze că principala cauză a cancerului este sistemul respirator defectuos al celulelor canceroase.
În acest context, sistemul respirator nu se referă la plămâni, ci la procesarea oxigenului din plămâni în lanțul de transport de electroni al mitocondriilor, ce transferă electronii din alimente în oxigen, pentru a genera apă și ATP.
Așadar, Warburg a descoperit că celulele canceroase au mitocondrii disfuncționale, prin urmare cancerul este o boală metabolică cauzată de disfuncția mitocondrială.
Unul dintre principalele motive pentru care cercetătorii nu și-au dat seama că toate celulele canceroase au procese respiratorii defectuoase, se datorează faptului că investigațiile cancerului s-au făcut pe baza culturilor celulare. Când celulele țesutului sunt separate și crescute într-un mediu de cultură, celulele se pot comporta diferit de modul în care s-ar comporta într-un organism uman sau animal. Prin urmare, mulți cercetători au tras concluzia că respirația celulelor canceroase este normală, când de fapt nu este așa.
Potrivit Dr. Seyfried, celulele canceroase în vitro sau în cultură consumă mult oxigen, chiar și atunci când produc acid lactic, așadar concluziile trase pe baza acestor cercetări au fost eronate. El a subliniat că, deși toate celulele canceroase au mitocondrii defecte, apariția defectului poate varia de la cancer la cancer.
Unor tipuri de cancer le lipsesc mitocondriile, ceea ce înseamnă că celula nu are suficiente organite pentru a genera energie prin respirație și, prin urmare, fermentarea este folosită ca sursă alternativă de producere a energiei. În alte tipuri de cancer, celulele par să aibă multe mitocondrii, dar organitele sunt structurate anormal.
După cum a subliniat Dr. Seyfried, „structura dictează funcția”, prin urmare dacă structura mitocondriilor este anormală, funcția lor va fi, de asemenea, anormală. Cu toate acestea, indiferent de cancer, toate celulele canceroase produc energie prin fermentație. Dr. Seyfried nu a descoperit nici un cancer în care respirația celulară să fie normală.
Dr. Seyfried subliniază faptul că în urma cercetărilor sale nu a descoperit anomalii genetice în celulele canceroase, ceea ce infirmă teoria genetică care postulează că mutațiile genetice produc cancer. În general, doar 5% din cazurile de cancer este cauzat de mutații ale liniei germinale, cum ar fi BRCA1 (factor de risc genetic ereditar ce crește riscul de cancer de sân), sau BRCA2 (factor de risc genetic ereditar ce crește riscul de cancer ovarian). Dar, după cum a subliniat Dr. Seyfried, „acestea nu sunt determinante”.
O anumită mutație genică poate crește riscul, dar nu garantează că acel tip de cancer se va dezvolta. O excepție ar fi dacă mutația ar afecta sistemul respirator al mitocondriilor, atunci ar exista o șansă reală de dezvoltare a cancerului.
Dr. Seyfried aprofundează, de asemenea, detaliile legate de nivelul fosforilării mitocondriale la nivel de substrat (mSLP) - veriga lipsă din teoria lui Warburg. Dacă mitocondriile sunt deteriorate, rezultând într-un sistem deficitar de producere a energiei, cum se face că au suficientă energie pentru a se reproduce și a se dezvolta în masă? De ani de zile, Seyfried a bănuit că fermentarea glucozei nu este singurul proces implicat, iar cercetările sale au demonstrat că celulele canceroase nu numai că pot fermenta glucoza, dar și glutamina.
O mare parte din energia care favorizează dezvoltarea cancerului provine din glutamină. Glutamina este fermentată prin mSLP, în ciclul acidului tricarboxilic mitocondrial (TCA), cunoscut și sub numele de ciclul Krebs. Ciclul TCA sau Krebs constă dintr-o serie de reacții chimice catalizate de enzime, care sunt o parte esențială a respirației aerobe.
Seyfried explică: „mSLP (mitochondrial substrate level phosphorylation) are loc când o grupare fosfat este mutată dintr-un substrat organic pe o moleculă ADP (adenozindifosfat), transformând procesul într-un mod arhaic de generare a energiei. Cu alte cuvinte, este o moleculă organică care este un acceptor de electroni și nu de oxigen.
Grupurile de fosfați sunt mobilizate de la un substrat organic la ADP ca acceptor și pot genera cantități masive de energie prin acest proces, înlocuind astfel energia pierdută ca rezultat al mitocondriilor deteriorate. În celula normală, cea mai mare parte a ATP se obține prin fosforilare oxidativă, însă celula canceroasă obține cea mai mare parte a mSLP în cadrul aceluiași organit și anume mitocondriile".
sursa: ayurveda-medica
Inflormatii suplimentare:
Efectul Warburg sau metabolismul tumoral (I)
Efectul Warburg sau metabolismul tumoral (II)
Acidul lactic (C3H6O3), cunoscut si sub denumirea de acid laptic, este un acid organic ce are un rol decisiv in anumite procese de fermentatie, inclusiv la fabricarea produselor lactate:
- lapte acru, iaurt, chefir, smantana, branzeturi
- branza maturata (uscata) are un continut si mai ridicat de acid lactic
In afara de lactate exista si alte alimente care au un continut ridicat de acid lactic:
- muraturi, carnuri uscate (salam, sunca presata, carnati, etc.)
Principalele bacterii folosite la fabricarea iaurtului si chefirului sunt Lactobacillus si Streptococcus.
Compusii rezultati in urma fermentarii sunt:
- acid lactic, etanol, dioxid de carbon, acetoina si acetaldehida
Produsii rezultati in urma metabolizarii lactatelor sunt:
- acetaldehida, etanol si diacetil
- Acetaldehida este si mai toxica ca etanolul (alcool). Toxicitatea etanolului se datoreaza in parte faptului ca acetaldehida este principalul produs de metabolizare al etanolului.
- Acetaldehida este o aldehida foarte reactiva si toxica ce cauzeaza distrugeri la nivel celular si genomic. Numarul mare de enzime implicate in metabolismul si detoxifierea acetaldehidei si a altor tipuri de aldehide demonstreaza impactul reactivitatii sale. OMS considera acetaldehida o toxina de clasa 1 (carcinogen).
- Diacetilul cauzeaza grave probleme respiratorii:
- bronhiolita, rinita necrozanta, laringita necrozanta si bronsita
Zaharidele - glucoza, fructoza, galactoza -
pot fi fermentate anaerobic de catre bacterii sau drojdie, rezultatul fiind
2 molecule de etanol si 2 molecule de dioxid de carbon
C6H12O6 → 2 C2H5OH + 2 CO2
Pentru a intelege ce inseamna fermentatia acidului lactic este necesara aprofundarea unor principii biologice fundamentale.
Toate organismele vii, inclusiv celulele acestora, au nevoie de energie pentru a functiona. Aceasta energie chimica se obtine sub forma de molecule de adenozin trifosfat (ATP) prin metabolizarea zaharurilor in timpul procesului de respiratie celulara. Metabolismul respirator difera in functie de tipul de microorganism: ciuperci, bacterii, sau drojdii.
Unele microorganisme sunt aerobe, insemnand ca acestea au nevoie de oxigen pentru a supravietui. Alte microorganisme sunt anaerobe si supravietuiesc in absenta oxigenului. Exista, de asemenea, si microorganisme facultative, insemnand ca pot trai atat in prezenta cat si in absenta oxigenului. In functie de tipul de metabolism respirator al organismului, microorganismele vor urma diferite cai biochimice pentru a obtine energia sub forma de ATP.
Toate microorganismele incep procesul de obtinere a energiei printr-o reactie biochimica cunoscuta sub numele de glicoliza. Glicoliza are loc in interiorul celulelor, in citoplasma. In acest proces o molecula de glucoza este transformata in 2 molecule de acid piruvic si 2 molecule de ATP.
Dupa procesul de glicoliza, calea respiratorie poate urma diferite rute in functie de prezenta sau absenta oxigenului.
RESPIRATIA
Daca microorganismul este aerob, acesta va urma calea respiratiei, numita si fosforilare oxidativa, ce are loc in membrana interna a mitocondriei. In urma acestui proces se va obtine 36 de molecule de ATP, CO2 si apa.
Respiratia celulara are loc in citoplasma si in mitocondrie si este calea metabolica cea mai eficienta pentru obtinerea energiei, deoarece o molecula de glucoza este transformata in 36 de molecule de ATP.
FERMENTATIA
In acelasi timp, in absenta oxigenului, microorganismele vor trebui sa urmeze calea de fermentatie, obtinand doar 2 molecule de ATP.
Fermentatia are loc in citoplasma,
iar in urma acestui proces NU rezulta apa!
Exista mai multe tipuri de fermentatie, in functie de microorganisme si de produsii rezultati in urma metabolizarii alimentelor.
- Drojdiile, la fel si multe bacterii transforma acidul piruvic rezultat din glicoliza in etanol.
- Bacteriile lactice produc o fermentatie in care produsul rezultat in urma metabolizarii este acidul lactic.
- Bacteria acetobacter, care este aeroba, spre deosebire de bacteriile mentionate anterior, ia alcoolul produs din fermentatia alcoolica si, in prezenta oxigenului, il transforma in acid acetic (otet).
Toate celulele generează energie pentru a se menține în viață, dar celulele canceroase au nevoie de mai multă energie. Acestea își modifică metabolismul pentru a crește și a se diviza rapid. Caracteristica comună a acestui metabolism alterat este absorbția crescută de glucoză (celulele canceroase consumă de 400 ori mai multă glucoză) și fermentarea glucozei în lactat.
Un nou studiu realizat la Universitatea din Chicago a dezvăluit motivul pentru care celulele canceroase utilizează şi se hrănesc cu nutrienţi în mod diferit faţă de celulele sănătoase şi modul cum această diferenţă contribuie la supravieţuirea şi răspândirea celulelor canceroase.
Studiul, publicat în ediția Nature arată că acidul lactic (sau lactatul), un produs al metabolismului, modifică funcția unei celule a sistemului imunitar cunoscută sub numele de macrofag. Macrofagele reprezintă un tip de globule albe din sânge ce joacă un rol important în combaterea infecțiilor și a cancerului.
Acum aproximativ 90 de ani, fiziologul și medicul german Otto Warburg și-a pus pentru prima dată întrebarea de ce unele celule consumă substanțe nutritive în mod diferit. Acesta ştia că celulele normale folosesc oxigen pentru a transforma alimentele în energie, printr-un proces numit fosforilare oxidativă. Dar când a studiat celulele canceroase, a observat că acestea preferă să-și alimenteze dezvoltarea prin glicoliză, un proces care implică consumul și descompunerea glucozei pentru a produce energie. Fenomenul a fost denumit „efectul Warburg”.
Yingming Zhao, profesor doctor la Ben May Department for Cancer Research de la Universitatea din Chicago și Lev Becker, profesor asociat la aceeaşi universitate, au folosit o tehnică de laborator numită spectrometrie de masă pentru a analiza mecanismele care controlează efectul Warburg. Ei au observat că lactatul are, de asemenea, un rol non-metabolic.
Acidul lactic (sau lactatul) este sursa și stimulatorul unui nou tip de modificare a histonelor, pe care cercetătorii au denumit-o „lactatilarea histonelor” (histone lactylation). Histonele sunt un grup de proteine localizate în nucleele celulelor eucariote, care organizează ADN-ul în unități structurale și controlează genele. La rândul lor, aceste gene determină tipul și funcția celulelor. Cercetătorii au demonstrat că procesul de „lactatilare” a histonelor modifică aceste unități structurale, fapt care conduce la schimbarea combinației de gene și a funcțiilor îndeplinite de macrofage.
Studiul sugerează că nivelurile ridicate de acid lactic (lactat), precum și procesul de „lactatilare” a histonelor din macrofage pot contribui la formarea tumorilor și la dezvoltarea lor. Efectul Warburg poate fi observat şi în alte boli/afecţiuni, în afară de cancer, cum ar fi: septicemia, bolile autoimune, ateroscleroza, diabetul, dar şi în procesul de îmbătrânire.
Sursa: Science Daily/ romedic.ro
Teoria metabolică a cancerului postulează că această boală gravă este rezultatul unui metabolism energetic deficitar, rezultat în urma deteriorării mitocondriilor celulelor. Mutațiile genetice nu sunt cauza principală a cancerului, ci doar un efect secundar al metabolismului energetic defectuos.
Atâta timp cât mitocondriile sunt sănătoase și funcționale, există o șansă foarte mică de dezvoltare a cancerului. Mitocondriile normale suprimă dezvoltarea cancerului, în timp ce mitocondriile disfuncționale trebuie să fie prezente ca celulele canceroase să prolifereze. Dieta ketogenică promovează funcția și respirația mitocondrială naturală. În consecință, vascularizația și inflamația tumorii este redusă, rezultatul fiind moartea celulelor tumorale.
În prezent, Dr. Seyfried este considerat cel mai bun bio-oncolog din lume. Cercetările sale apar și în cartea lui Travis Christofferson "În lumina adevărului: Teoria metabolică a cancerului".
Thomas Seyfried este profesor, cercetător și autor la Boston College, Statele Unite. În 2012 Dr. Seyfried a scris cartea "Cancerul ca boală metabolică: despre originea, controlul și tratamentul cancerului" în care discută modul cum trebuie abordat cancerul încă de la început.
Dr. Seyfried aprofundează câteva principii foarte importante legate de tratamentul cancerului și anume:
- Evitați biopsiile, dacă este posibil, deoarece acestea sunt direct corelate cu metastazarea cancerului.
- Terapia chirurgicală poate fi o intervenție utilă, însă ar trebui amânată cât mai mult posibil. În această perioadă, pacientul ar trebui să urmeze o terapie metabolică, scopul fiind reducerea dimensiunii tumorii și o mai bună definiție a marginilor, pentru ca tumoarea să poată fi îndepărtată mai ușor.
- Evitați cu orice preț radiațiile și chimioterapia, deoarece acestea pot afecta sistemul imunitar ce are un rol esențial în eradicarea tumorilor. În Statele Unite, mai mult de 1.600 de oameni mor de cancer în fiecare zi, iar în China, unde problema este mult mai gravă, 8.100 de oameni mor zilnic. Aceste cifre reprezintă mortalitatea rezultată în urma tratamentului de cancer și nu mortalitatea cauzată de boala în sine.
În prezent, modul de abordare al cancerului ca boală genetică dictează totul, de la cercetarea finanțată și până la tratamentul prescris de oncolog și alimentează întreaga industrie a cancerului. Din păcate, nu s-au înregistrat progrese semnificative în tratament și cu atât mai puțin în prevenire. Dr. Seyfried și alți cercetători au reușit să promoveze teoria conform căreia cancerul este rezultatul unui metabolism energetic deficitar, rezultat în urma deteriorării mitocondriilor din celule. Cu alte cuvinte, mutațiile genetice nu sunt principala cauză a cancerului, ci sunt doar un efect secundar al metabolismului energetic defectuos.
Atâta timp cât mitocondriile sunt sănătoase și funcționale, există o șansă foarte mică de dezvoltare a cancerului. Potrivit Dr. Seyfried, deși nu se înțelege pe deplin modul în care dieta ketogenică tratează crizele epileptice, mecanismul de funcționare al celulelor canceroase este foarte evident. Cercetarea Dr. Seyfried se bazează pe descoperirile inovatoare ale biochimistului Dr. Otto Warburg, care în 1931 a primit Premiul Nobel pentru descoperirea naturii și modului de acțiune a enzimei respiratorii citocrom c oxidază.
Cercetările Dr. Warburg demonstrează faptul că celulele canceroase sunt caracterizate de un metabolism energetic fundamental diferit comparativ cu celulele sănătoase. Pe baza studiilor Dr. Warburg, cercetările efectuate de Dr. Seyfried și de alți cercetători dovedesc faptul că, în esență, cancerul este o boală metabolică, implicând o alterare a mecanismului de producere a energiei în interiorul celulei. În loc să fie generată prin respirație - aerobic, energia este generată prin fermentație - anaerobic.
Comparativ cu celulele normale, celulele canceroase nu pot procesa ketone pentru a produce energie. Alimentatia naturala bazata pe carne, grasime si apa - alimentatia de tip ketogenica - stopeaza proliferarea celulelor canceroase.
Studiile au demonstrat că, atunci când nucleul unei celule tumorale este transferat în citoplasma celulelor cu mitocondrii normale cancerul este suprimat. În același timp însă, dacă o mitocondrie disfuncțională este transferată într-o celulă cu mitocondrie normală, celula devine canceroasă. Acest lucru indică faptul că mitocondriile normale pot suprima dezvoltarea cancerului, în timp ce mitocondriile disfuncționale trebuie să fie prezente ca celulele canceroase să prolifereze.
Mitocondriile au capacitatea de a iniția moartea celulelor sau pot activa gene care promovează supraviețuirea celulară, ca răspuns la un nivel scăzut de oxigen. În cazul celulelor canceroase, mitocondriile fiind defectuoase nu reușesc să inițieze moartea acestor celule bolnave.
Cercetările Dr. Seyfried au demonstrat că dezvoltarea și progresia cancerului pot fi controlate atunci când organimsul face tranziția de la metaboliți fermentabili, cum ar fi glucoza și glutamina, la metaboliți respiratori, în principal corpuri cetonice care se formează prin urmarea unei diete ketogenice. În consecință, vascularizația și inflamația tumorii este redusă, rezultatul fiind moartea celulelor tumorale.
Dr. Warburg a descoperit că celulele canceroase, chiar și în prezența oxigenului, obțin energie prin procesul de fermentare anaerobă (glicoliză), rezultând într-o supraproducție de acid lactic. Acest lucru este cunoscut sub numele de efectul Warburg.
Cu alte cuvinte, o celulă poate produce energie în două moduri:
- aerobic - în mitocondrie, prin respirație (oxidare)
- anaerob - în citoplasmă, prin fermentare
Produsul secundar rezultat în urma fermentației este acidul lactic, care în concentrații mari este toxic.
Respirația aerobă este mult mai eficientă, capabilă să genereze 36 de molecule de adenozin trifosfat (ATP), comparativ cu energia anaerobă care genereazaă doar 2 molecule de ATP, iar acidul lactic rezultat este foarte redus.
Pe de altă parte, celulele canceroase se comportă foarte diferit. Celulele canceroase continuă să producă cantități masive de acid lactic, chiar și într-un mediu 100% oxigenat. Acest lucru l-a determinat pe Warburg să concluzioneze că principala cauză a cancerului este sistemul respirator defectuos al celulelor canceroase.
În acest context, sistemul respirator nu se referă la plămâni, ci la procesarea oxigenului din plămâni în lanțul de transport de electroni al mitocondriilor, ce transferă electronii din alimente în oxigen, pentru a genera apă și ATP.
Așadar, Warburg a descoperit că celulele canceroase au mitocondrii disfuncționale, prin urmare cancerul este o boală metabolică cauzată de disfuncția mitocondrială.
Unul dintre principalele motive pentru care cercetătorii nu și-au dat seama că toate celulele canceroase au procese respiratorii defectuoase, se datorează faptului că investigațiile cancerului s-au făcut pe baza culturilor celulare. Când celulele țesutului sunt separate și crescute într-un mediu de cultură, celulele se pot comporta diferit de modul în care s-ar comporta într-un organism uman sau animal. Prin urmare, mulți cercetători au tras concluzia că respirația celulelor canceroase este normală, când de fapt nu este așa.
Potrivit Dr. Seyfried, celulele canceroase în vitro sau în cultură consumă mult oxigen, chiar și atunci când produc acid lactic, așadar concluziile trase pe baza acestor cercetări au fost eronate. El a subliniat că, deși toate celulele canceroase au mitocondrii defecte, apariția defectului poate varia de la cancer la cancer.
Unor tipuri de cancer le lipsesc mitocondriile, ceea ce înseamnă că celula nu are suficiente organite pentru a genera energie prin respirație și, prin urmare, fermentarea este folosită ca sursă alternativă de producere a energiei. În alte tipuri de cancer, celulele par să aibă multe mitocondrii, dar organitele sunt structurate anormal.
După cum a subliniat Dr. Seyfried, „structura dictează funcția”, prin urmare dacă structura mitocondriilor este anormală, funcția lor va fi, de asemenea, anormală. Cu toate acestea, indiferent de cancer, toate celulele canceroase produc energie prin fermentație. Dr. Seyfried nu a descoperit nici un cancer în care respirația celulară să fie normală.
Dr. Seyfried subliniază faptul că în urma cercetărilor sale nu a descoperit anomalii genetice în celulele canceroase, ceea ce infirmă teoria genetică care postulează că mutațiile genetice produc cancer. În general, doar 5% din cazurile de cancer este cauzat de mutații ale liniei germinale, cum ar fi BRCA1 (factor de risc genetic ereditar ce crește riscul de cancer de sân), sau BRCA2 (factor de risc genetic ereditar ce crește riscul de cancer ovarian). Dar, după cum a subliniat Dr. Seyfried, „acestea nu sunt determinante”.
O anumită mutație genică poate crește riscul, dar nu garantează că acel tip de cancer se va dezvolta. O excepție ar fi dacă mutația ar afecta sistemul respirator al mitocondriilor, atunci ar exista o șansă reală de dezvoltare a cancerului.
Dr. Seyfried aprofundează, de asemenea, detaliile legate de nivelul fosforilării mitocondriale la nivel de substrat (mSLP) - veriga lipsă din teoria lui Warburg. Dacă mitocondriile sunt deteriorate, rezultând într-un sistem deficitar de producere a energiei, cum se face că au suficientă energie pentru a se reproduce și a se dezvolta în masă? De ani de zile, Seyfried a bănuit că fermentarea glucozei nu este singurul proces implicat, iar cercetările sale au demonstrat că celulele canceroase nu numai că pot fermenta glucoza, dar și glutamina.
O mare parte din energia care favorizează dezvoltarea cancerului provine din glutamină. Glutamina este fermentată prin mSLP, în ciclul acidului tricarboxilic mitocondrial (TCA), cunoscut și sub numele de ciclul Krebs. Ciclul TCA sau Krebs constă dintr-o serie de reacții chimice catalizate de enzime, care sunt o parte esențială a respirației aerobe.
Seyfried explică: „mSLP (mitochondrial substrate level phosphorylation) are loc când o grupare fosfat este mutată dintr-un substrat organic pe o moleculă ADP (adenozindifosfat), transformând procesul într-un mod arhaic de generare a energiei. Cu alte cuvinte, este o moleculă organică care este un acceptor de electroni și nu de oxigen.
Grupurile de fosfați sunt mobilizate de la un substrat organic la ADP ca acceptor și pot genera cantități masive de energie prin acest proces, înlocuind astfel energia pierdută ca rezultat al mitocondriilor deteriorate. În celula normală, cea mai mare parte a ATP se obține prin fosforilare oxidativă, însă celula canceroasă obține cea mai mare parte a mSLP în cadrul aceluiași organit și anume mitocondriile".
sursa: ayurveda-medica
Inflormatii suplimentare:
Efectul Warburg sau metabolismul tumoral (I)
Efectul Warburg sau metabolismul tumoral (II)
-
mszavai - Site Admin
- Mesaje: 305
- Membru din: Mar, Iul 12 2005 1:38 am
de mszavai » Joi, Ian 11 2024 7:56 am
.
O functie majora a organismului uman este capacitatea de a transfera oxigen in mitocondria celulei si de a utiliza oxigenul la crearea energiei. Numarul de mitocondrii variaza in functie de tipul de tesut sau celula. Hemoglobina nu are mitocondrie in timp ce hepatocita, celula ficatului, poate avea peste 2000 de mitocondrii.
Inabilitatea de a utiliza oxigen creeaza stres oxidativ, avand ca rezultat acumularea de „specii reactive de oxigen” (molecule ce contin oxigen si care au un numar impar de electroni). Aceasta acumulare duce la un mod ineficient de producere a energiei celulare.
Capacitatea de utilizare a oxigenului ca acceptor final de electroni are o importanta vitala in functionarea optima a celulei. Stresul oxidativ duce la sindrom metabolic, inflamatie, ateroscleroza, boli cardiovasculare, tulburari neurologice si cancer. Efectul Warburg descrie fenomenul prin care o celula canceroasa va utiliza metabolismul anaerob (ineficient) in loc de metabolismul aerob, chiar si atunci cand oxigenul este disponibil. Aceasta se datoreaza inabilitatii mitocondriei defectuoase de a utiliza oxigenul la producerea energiei celulare.
Fierul: mineralul ruginii
Principalul factor in stresul oxidativ este fierul. Fierul prezent in hemoglobina permite transportul oxigenului in sange. Din mediul inconjurator inspiram oxigen in plamani, oxigenul este apoi transferat in hemoglobina si, prin intermediul fierului, ajunge in final in celula. Asadar, fierul este 'soferul' care transporta oxigenul la destinatie.
Cuprul (feminin/ APA) este mineralul cheie care regleaza fierul (masculin/ FOC) printr-o enzima numita feroxidaza, ce se gaseste in ceruloplasmina, o proteina.
Sistemul medical ignora consecintele devastatoare ale excesului de fier, testele conventionale de sange fiind total irelevante. Nivelul feritinei serice si al fierului din sange nu reflecta decat o imagine de moment a sangelui, dar nu reflecta nivelul de fier din tesuturi.
Astfel, o persoana poate avea niveluri scazute de fier seric (si/sau feritina), dar in acelasi timp poate avea exces de fier in tesuturi. Testul cel mai edificator in ceea ce priveste nivelul de fier din tesuturi se face prin analiza minerala tisulara (AMT). Analiza firului de par este o tehnica inovativa, non-invaziva de evaluare a nivelurilor de minerale si de metale grele toxice din organism. Cei care folosesc analiza minerala tisulara (AMT) ca medoda de investigare, au o intelegere mult mai profunda in ceea ce priveste gravitatea excesului de fier in organism, o conditie care afecteaza intreaga populatie.
Cuprul: Activatorul oxigenului
Datorita structurii sale atomice, cuprul este metalul cu cea mai buna conductivitate electrica de pe pamant. Firele electrice sunt facute din cupru pentru faptul ca acesta permite electronilor sa se deplaseze rapid. Cuprul permite transferarea electronilor in oxigen, asadar rolul cuprului in metabolism este de a „activa” oxigenul.
Enzima responsabila de transferul electronilor in oxigen, rezultand in transformarea oxigenului in apa si ATP (energie), se numeste citocrom c oxidaza. Aceasta enzima este o proteina integrala a membranei mitocondriale interne si contine o grupare porfirina cu ioni Fe 2+ (dacă citocromul este redus) sau Fe 3+ (dacă citocromul este oxidat).
Enzima citocrom c oxidaza este dependenta de cupru, ceea ce inseamna ca fara cupru biodisponibil, organismul nu poate folosi oxigenul pentru a crea energie, rezultand in stres oxidativ.
Se pune un mare accent pe „toxicitatea cuprului”, in realitate insa aceasta reprezinta un exces de cupru bio-indisponibil (cupru liber). Este posibil ca nivelurile serice si/sau nivelurile de cupru din analiza minerala tisulara (AMT) sa fie ridicate din diverse motive. Nu la aceasta facem insa referire, ci la o deficienta de cupru biodisponibil, cuprul complexat in ceruloplasmina, spre deosebire de cuprul liber. Privit din aceasta perspectiva, este foarte putin probabil ca o persoana sa aiba „toxicitate” de cupru biodisponibil. Astfel, prin masurarea cuprului biodisponibil, se ia in consideratie nivelul seric al ceruloplasminei (Cp) si nu nivelul de cupru.
Fierul si cuprul au o relatie sinergistica fundamental de importanta in fiziologia umana. Cuprul prin feroxidaza este responsabil cu reglarea fierului, acest aspect fiind deosebit de important si necesar.
Daca oxigenul nu poate fi activat, atunci organismul va trece fierul din stadiul feric in stadiu feros, pentru faptul ca fierul biodisponibil (hemoglobina) nu este atat de necesar in acest proces.
Concluzii
Prezenta oxigenului in corpul uman este un paradox. Pe de o parte, oxigenul are o importanta vitala in crearea energiei (respiratia aeroba). In acelasi timp, o lipsa de oxigenare adecvata - rezultata in urma acumularii speciilor reactive de oxigen, a fierului oxidat si a inflamatiei - are efecte devastatoare pentru sanatatea organismului. Echilibrul dintre cupru si fier este fundamental de important in procesul de oxigenare. Un raport ridicat cupru/fier semnifica activarea cu succes a oxigenului, rezultand intr-o productie eficienta de energie si o stare optima de sanatate. Un raport scazut cupru/fier implica ruginirea tesuturilor si are repercusiuni deosebit de grave asupra sanatatii.
Ca masa, aproximativ 96% din corpul uman este alcatuit din patru elemente principale:
oxigen (65%), carbon (18.5%), hidrogen (9.5%) and nitrogen (3.3%)
In alchemie se considera ca metalele au un anumit corespondent planetar:
aur - Soare, mercur - Mercur, cupru - Venus, fier - Marte, cositor - Jupiter, plumb - Saturn, argint - Luna
Consumul de fier (Popeye) conecteaza o persoana la planeta Marte, care reprezinta Arhetipul Razboinicului.
Dezechilibrul dintre cupru si fier duce la iritabilitate, agresivitate si violenta.
.
O functie majora a organismului uman este capacitatea de a transfera oxigen in mitocondria celulei si de a utiliza oxigenul la crearea energiei. Numarul de mitocondrii variaza in functie de tipul de tesut sau celula. Hemoglobina nu are mitocondrie in timp ce hepatocita, celula ficatului, poate avea peste 2000 de mitocondrii.
Inabilitatea de a utiliza oxigen creeaza stres oxidativ, avand ca rezultat acumularea de „specii reactive de oxigen” (molecule ce contin oxigen si care au un numar impar de electroni). Aceasta acumulare duce la un mod ineficient de producere a energiei celulare.
Capacitatea de utilizare a oxigenului ca acceptor final de electroni are o importanta vitala in functionarea optima a celulei. Stresul oxidativ duce la sindrom metabolic, inflamatie, ateroscleroza, boli cardiovasculare, tulburari neurologice si cancer. Efectul Warburg descrie fenomenul prin care o celula canceroasa va utiliza metabolismul anaerob (ineficient) in loc de metabolismul aerob, chiar si atunci cand oxigenul este disponibil. Aceasta se datoreaza inabilitatii mitocondriei defectuoase de a utiliza oxigenul la producerea energiei celulare.
Fierul: mineralul ruginii
Principalul factor in stresul oxidativ este fierul. Fierul prezent in hemoglobina permite transportul oxigenului in sange. Din mediul inconjurator inspiram oxigen in plamani, oxigenul este apoi transferat in hemoglobina si, prin intermediul fierului, ajunge in final in celula. Asadar, fierul este 'soferul' care transporta oxigenul la destinatie.
- Stresul oxidativ este cauzat de doi factori majori:
- exces de fier provenit din consumul de 'alimente fortificate' (faina, cereale, etc.)
- deficit de cupru
Cuprul (feminin/ APA) este mineralul cheie care regleaza fierul (masculin/ FOC) printr-o enzima numita feroxidaza, ce se gaseste in ceruloplasmina, o proteina.
Sistemul medical ignora consecintele devastatoare ale excesului de fier, testele conventionale de sange fiind total irelevante. Nivelul feritinei serice si al fierului din sange nu reflecta decat o imagine de moment a sangelui, dar nu reflecta nivelul de fier din tesuturi.
Astfel, o persoana poate avea niveluri scazute de fier seric (si/sau feritina), dar in acelasi timp poate avea exces de fier in tesuturi. Testul cel mai edificator in ceea ce priveste nivelul de fier din tesuturi se face prin analiza minerala tisulara (AMT). Analiza firului de par este o tehnica inovativa, non-invaziva de evaluare a nivelurilor de minerale si de metale grele toxice din organism. Cei care folosesc analiza minerala tisulara (AMT) ca medoda de investigare, au o intelegere mult mai profunda in ceea ce priveste gravitatea excesului de fier in organism, o conditie care afecteaza intreaga populatie.
Cuprul: Activatorul oxigenului
Datorita structurii sale atomice, cuprul este metalul cu cea mai buna conductivitate electrica de pe pamant. Firele electrice sunt facute din cupru pentru faptul ca acesta permite electronilor sa se deplaseze rapid. Cuprul permite transferarea electronilor in oxigen, asadar rolul cuprului in metabolism este de a „activa” oxigenul.
Enzima responsabila de transferul electronilor in oxigen, rezultand in transformarea oxigenului in apa si ATP (energie), se numeste citocrom c oxidaza. Aceasta enzima este o proteina integrala a membranei mitocondriale interne si contine o grupare porfirina cu ioni Fe 2+ (dacă citocromul este redus) sau Fe 3+ (dacă citocromul este oxidat).
Enzima citocrom c oxidaza este dependenta de cupru, ceea ce inseamna ca fara cupru biodisponibil, organismul nu poate folosi oxigenul pentru a crea energie, rezultand in stres oxidativ.
Se pune un mare accent pe „toxicitatea cuprului”, in realitate insa aceasta reprezinta un exces de cupru bio-indisponibil (cupru liber). Este posibil ca nivelurile serice si/sau nivelurile de cupru din analiza minerala tisulara (AMT) sa fie ridicate din diverse motive. Nu la aceasta facem insa referire, ci la o deficienta de cupru biodisponibil, cuprul complexat in ceruloplasmina, spre deosebire de cuprul liber. Privit din aceasta perspectiva, este foarte putin probabil ca o persoana sa aiba „toxicitate” de cupru biodisponibil. Astfel, prin masurarea cuprului biodisponibil, se ia in consideratie nivelul seric al ceruloplasminei (Cp) si nu nivelul de cupru.
Fierul si cuprul au o relatie sinergistica fundamental de importanta in fiziologia umana. Cuprul prin feroxidaza este responsabil cu reglarea fierului, acest aspect fiind deosebit de important si necesar.
Daca oxigenul nu poate fi activat, atunci organismul va trece fierul din stadiul feric in stadiu feros, pentru faptul ca fierul biodisponibil (hemoglobina) nu este atat de necesar in acest proces.
Concluzii
Prezenta oxigenului in corpul uman este un paradox. Pe de o parte, oxigenul are o importanta vitala in crearea energiei (respiratia aeroba). In acelasi timp, o lipsa de oxigenare adecvata - rezultata in urma acumularii speciilor reactive de oxigen, a fierului oxidat si a inflamatiei - are efecte devastatoare pentru sanatatea organismului. Echilibrul dintre cupru si fier este fundamental de important in procesul de oxigenare. Un raport ridicat cupru/fier semnifica activarea cu succes a oxigenului, rezultand intr-o productie eficienta de energie si o stare optima de sanatate. Un raport scazut cupru/fier implica ruginirea tesuturilor si are repercusiuni deosebit de grave asupra sanatatii.
Ca masa, aproximativ 96% din corpul uman este alcatuit din patru elemente principale:
oxigen (65%), carbon (18.5%), hidrogen (9.5%) and nitrogen (3.3%)
In alchemie se considera ca metalele au un anumit corespondent planetar:
aur - Soare, mercur - Mercur, cupru - Venus, fier - Marte, cositor - Jupiter, plumb - Saturn, argint - Luna
Consumul de fier (Popeye) conecteaza o persoana la planeta Marte, care reprezinta Arhetipul Razboinicului.
Dezechilibrul dintre cupru si fier duce la iritabilitate, agresivitate si violenta.
.
-
mszavai - Site Admin
- Mesaje: 305
- Membru din: Mar, Iul 12 2005 1:38 am
de mszavai » Joi, Ian 11 2024 7:56 am
.
Schimbarea cartilagiului intercostal odata cu varsta
Reactia Maillard este procesul de rumenire a alimentelor in urma prepararii termice. Rumenirea este de fapt o reactie chimica non-enzimatica, ce are loc in urma procesarii termice indelungate sau la temperaturi inalte si, de asemenea, in urma fermentatiei. Reactia Maillard reprezinta o serie complexa de reactii chimice intre aminoacizi si zaharuri reducatoare.
Prima etapa a reactiei este cea de reducere a unui zaharid, cum ar fi glucoza, cu un aminoacid. In urma acestei etape, se produce asa-numitul compus Amadori.
Urmatorul pas difera, in functie de izomerul compusului Amadori. In prima varianta este inlaturat aminoacidul, ceea ce duce la formare de compusi reactivi care sunt descompusi in furfural si hidroxi-metil-furfural (HMF). A doua varianta se numeste rearanjarea Amadori, ce indica inceputul reactiilor care produc rumenirea.
Furfuralul si HMF sunt compusi caracteristici de aroma din reactia Maillard. Furfuralul este rezultatul reactiei cu o pentoza (cum este riboza), iar HMF este rezultatul reactiei cu o hexoza (cum sunt glucoza sau sucroza/ zaharoza).
Dupa rearanjarea Amadori, se disting 3 cai diferite: reactii de deshidratare, reactii de fisiune - din care se formeaza produsi cu lant scurt - si degradari sau condensari ale aminoacizilor care se transforma in aldoli. Aceste 3 cai duc in final la formarea de amestecuri complexe, inclusiv compusi de aroma si melanoidine, pigmenti bruni cu masa moleculara mare. Melanoidinele sunt prezente in alimente precum cafeaua, painea si berea.
Melanoidinele, pigmenti bruni rezultati in urma reactie Maillard, sunt polimeri care contin azot brun si sunt greu de descompus. Melanoidinele se gasesc nu numai in diverse alimente, ci si in numeroase deseuri industriale, cum ar fi deseurile provenite din distilerie si de la fabricile de zahar.
Melanoidinele, datorita complexitatii lor structurale, culorii inchise si mirosului neplacut, reprezinta un pericol pentru ecosistemul acvatic si terestru. In prezent, problema majora de mediu cauzata de contaminarea cu compusii melanoidinei este eutrofizarea - creșterea excesivă a plantelor și a algelor in apele naturale si reducerea patrunderii luminii solare, ce are ca efect scaderea activitatii fotosintetice si a concentratiei de oxigen in lacuri, rauri sau lagune.
Deoarece melanoidinele sunt foarte rezistente la atacul microbian, procesele biologice conventionale nu pot fi utilizate pentru indepartarea culorii din apele reziduale, ce prezinta concentratii ridicate de melanoidine rezulate din deseurile industriale.
Datorita proprietatilor lor antioxidante, melanoidinele sunt toxice pentru multe dintre microorganismele implicate in tratarea apelor reziduale. Melanoidinele sunt rezistente la biodegradare datorita structurii lor complexe si naturii xenobiotice.
Substante xenobiotice - compusi chimici artificiali straini organismului biologic: medicamente, pesticide, cosmetice, agenti de aromatizare, parfumuri, aditivii alimentari, substante chimice industriale si poluanti de mediu.
Melanoidinele sunt atat mutagene, cat si carcinogene.
Furfuralul a fost clasificat drept carcinogen de categoria 3. Este utilizat ca intermediar chimic, solvent in rafinarea petrolului si in alte industrii, component al cimentului de cauciuc (adeziv), herbicid, fungicid si agent de ’aromatizare’.
Furfuralul a fost detectat intr-o gama larga de fructe si sucuri de fructe, vinuri, whisky, cafea si ceai.
Cele mai mari concentratii de furfural in alimente au fost raportate in cacao si cafea (55-255 ppm), bauturi alcoolice (1-33 ppm) si paine integrala (26 ppm).
Rumenirea alimentelor apare in urma Reactiei Maillard, care reprezinta de fapt un set complex de reactii chimice cu formare de compusi carcinogeni. Acrilamida se formeaza daca prelucrarea termica se efectueaza la temperaturi mai mari de 120°C, spre deosebire de acroleina care se produce (in alimentele procesate termic), chiar si la temperatura camerei.
Acrilamida a fost clasificata de catre Comisia Europeana in Categoria 1B drept carcinogen si mutagen, iar in Categoria 2 ca o substanta toxica ce afecteaza reproducerea.
Acroleina este o substanta ce rezulta si in urma incendiilor, gazelor de esapament si a fumatului. Duce la deteriorarea ADN-ului, degradarea proteinelor de reparare, faciliteaza mutageneza si a fost clasificata ca 'posibil carcinogen'.
Reactia Millard rezulta si in urma prelucrarii laptelui la temperaturi inalte. Procesul de pasteurizare implica incalzirea fiecarei particule de lapte la un minim de 145°F timp de cel putin 30 de minute. Pasteurizarea de scurta durata la temperatura inalta, necesita ca laptele sa fie mentinut la minimum 161°F timp de 15 secunde.
La persoanele cu diabet de tip 2, glicatia non-enzimatica a proteinelor sau reactia Maillard poate duce la complicatii cum ar fi orbire, boli cardiovasculare, neuropatie (lezarea terminatiilor nervoase) si insuficienta renala. In stadiu avansat, acumularea produselor de glicatie in plasma si tesuturi duce la cancer.
Fructozamina este un termen general care se aplica oricarei proteine glicate. Se formeaza prin reactia non-enzimatica a glucozei cu grupele α- si ε-amino ale proteinelor, pentru a forma compusi intermediari numiti aldimine. Aceste aldimine pot disocia sau pot suferi o rearanjare spatiala Amadori pentru a forma cetoamine stabile numite fructozamine.
Deoarece albumina, o proteina produsa de ficat, este cea mai abundenta proteina care se gaseste in sange, aceasta reprezinta 80% din proteinele serice glicate si, prin urmare, are o proportie mare de fructozamina.
Fructozamina a fost mult timp considerata un factor intermediar cheie al reactiei Maillard, responsabila de formarea gustului și a culorii specifice in alimentele procesate termic sau deshidratate. O mare parte a culorii generate in reactie este atribuita albuminei glicate.
Incepand din 1980 fructozamina a luat amploare in cercetarea biomedicala, in special datorita relevantei sale in ceea ce priveste patologia diabetului si a procesului de imbatranire.
Recomand ca procesarea termica a carnii, la fel si a grasimii pentru obtinerea de seu si untura, sa se faca la temperatura si durata minima. Sa fie folosita o oala emailata cu capac, in care sa fie adaugata grasime animala, dar si apa (aproximativ 1-2 cm), astfel incat procesele de ardere sa fie minimalizate, iar lichidul rezultat sa fie limpede. La temperatura minima carnea devine alba. Rumenirea carnii implica distrugerea tesutului si duce la compusi toxici si carcinogeni.
.
Reactia Maillard este procesul de rumenire a alimentelor in urma prepararii termice. Rumenirea este de fapt o reactie chimica non-enzimatica, ce are loc in urma procesarii termice indelungate sau la temperaturi inalte si, de asemenea, in urma fermentatiei. Reactia Maillard reprezinta o serie complexa de reactii chimice intre aminoacizi si zaharuri reducatoare.
Prima etapa a reactiei este cea de reducere a unui zaharid, cum ar fi glucoza, cu un aminoacid. In urma acestei etape, se produce asa-numitul compus Amadori.
Urmatorul pas difera, in functie de izomerul compusului Amadori. In prima varianta este inlaturat aminoacidul, ceea ce duce la formare de compusi reactivi care sunt descompusi in furfural si hidroxi-metil-furfural (HMF). A doua varianta se numeste rearanjarea Amadori, ce indica inceputul reactiilor care produc rumenirea.
Furfuralul si HMF sunt compusi caracteristici de aroma din reactia Maillard. Furfuralul este rezultatul reactiei cu o pentoza (cum este riboza), iar HMF este rezultatul reactiei cu o hexoza (cum sunt glucoza sau sucroza/ zaharoza).
Dupa rearanjarea Amadori, se disting 3 cai diferite: reactii de deshidratare, reactii de fisiune - din care se formeaza produsi cu lant scurt - si degradari sau condensari ale aminoacizilor care se transforma in aldoli. Aceste 3 cai duc in final la formarea de amestecuri complexe, inclusiv compusi de aroma si melanoidine, pigmenti bruni cu masa moleculara mare. Melanoidinele sunt prezente in alimente precum cafeaua, painea si berea.
Melanoidinele, pigmenti bruni rezultati in urma reactie Maillard, sunt polimeri care contin azot brun si sunt greu de descompus. Melanoidinele se gasesc nu numai in diverse alimente, ci si in numeroase deseuri industriale, cum ar fi deseurile provenite din distilerie si de la fabricile de zahar.
Melanoidinele, datorita complexitatii lor structurale, culorii inchise si mirosului neplacut, reprezinta un pericol pentru ecosistemul acvatic si terestru. In prezent, problema majora de mediu cauzata de contaminarea cu compusii melanoidinei este eutrofizarea - creșterea excesivă a plantelor și a algelor in apele naturale si reducerea patrunderii luminii solare, ce are ca efect scaderea activitatii fotosintetice si a concentratiei de oxigen in lacuri, rauri sau lagune.
Deoarece melanoidinele sunt foarte rezistente la atacul microbian, procesele biologice conventionale nu pot fi utilizate pentru indepartarea culorii din apele reziduale, ce prezinta concentratii ridicate de melanoidine rezulate din deseurile industriale.
Datorita proprietatilor lor antioxidante, melanoidinele sunt toxice pentru multe dintre microorganismele implicate in tratarea apelor reziduale. Melanoidinele sunt rezistente la biodegradare datorita structurii lor complexe si naturii xenobiotice.
Substante xenobiotice - compusi chimici artificiali straini organismului biologic: medicamente, pesticide, cosmetice, agenti de aromatizare, parfumuri, aditivii alimentari, substante chimice industriale si poluanti de mediu.
Melanoidinele sunt atat mutagene, cat si carcinogene.
Furfuralul a fost clasificat drept carcinogen de categoria 3. Este utilizat ca intermediar chimic, solvent in rafinarea petrolului si in alte industrii, component al cimentului de cauciuc (adeziv), herbicid, fungicid si agent de ’aromatizare’.
Furfuralul a fost detectat intr-o gama larga de fructe si sucuri de fructe, vinuri, whisky, cafea si ceai.
Cele mai mari concentratii de furfural in alimente au fost raportate in cacao si cafea (55-255 ppm), bauturi alcoolice (1-33 ppm) si paine integrala (26 ppm).
Rumenirea alimentelor apare in urma Reactiei Maillard, care reprezinta de fapt un set complex de reactii chimice cu formare de compusi carcinogeni. Acrilamida se formeaza daca prelucrarea termica se efectueaza la temperaturi mai mari de 120°C, spre deosebire de acroleina care se produce (in alimentele procesate termic), chiar si la temperatura camerei.
Acrilamida a fost clasificata de catre Comisia Europeana in Categoria 1B drept carcinogen si mutagen, iar in Categoria 2 ca o substanta toxica ce afecteaza reproducerea.
Acroleina este o substanta ce rezulta si in urma incendiilor, gazelor de esapament si a fumatului. Duce la deteriorarea ADN-ului, degradarea proteinelor de reparare, faciliteaza mutageneza si a fost clasificata ca 'posibil carcinogen'.
Reactia Millard rezulta si in urma prelucrarii laptelui la temperaturi inalte. Procesul de pasteurizare implica incalzirea fiecarei particule de lapte la un minim de 145°F timp de cel putin 30 de minute. Pasteurizarea de scurta durata la temperatura inalta, necesita ca laptele sa fie mentinut la minimum 161°F timp de 15 secunde.
La persoanele cu diabet de tip 2, glicatia non-enzimatica a proteinelor sau reactia Maillard poate duce la complicatii cum ar fi orbire, boli cardiovasculare, neuropatie (lezarea terminatiilor nervoase) si insuficienta renala. In stadiu avansat, acumularea produselor de glicatie in plasma si tesuturi duce la cancer.
Fructozamina este un termen general care se aplica oricarei proteine glicate. Se formeaza prin reactia non-enzimatica a glucozei cu grupele α- si ε-amino ale proteinelor, pentru a forma compusi intermediari numiti aldimine. Aceste aldimine pot disocia sau pot suferi o rearanjare spatiala Amadori pentru a forma cetoamine stabile numite fructozamine.
Deoarece albumina, o proteina produsa de ficat, este cea mai abundenta proteina care se gaseste in sange, aceasta reprezinta 80% din proteinele serice glicate si, prin urmare, are o proportie mare de fructozamina.
Fructozamina a fost mult timp considerata un factor intermediar cheie al reactiei Maillard, responsabila de formarea gustului și a culorii specifice in alimentele procesate termic sau deshidratate. O mare parte a culorii generate in reactie este atribuita albuminei glicate.
Incepand din 1980 fructozamina a luat amploare in cercetarea biomedicala, in special datorita relevantei sale in ceea ce priveste patologia diabetului si a procesului de imbatranire.
Recomand ca procesarea termica a carnii, la fel si a grasimii pentru obtinerea de seu si untura, sa se faca la temperatura si durata minima. Sa fie folosita o oala emailata cu capac, in care sa fie adaugata grasime animala, dar si apa (aproximativ 1-2 cm), astfel incat procesele de ardere sa fie minimalizate, iar lichidul rezultat sa fie limpede. La temperatura minima carnea devine alba. Rumenirea carnii implica distrugerea tesutului si duce la compusi toxici si carcinogeni.
.
-
mszavai - Site Admin
- Mesaje: 305
- Membru din: Mar, Iul 12 2005 1:38 am
de mszavai » Joi, Ian 11 2024 10:14 am
.
Plantele sunt specia predominanta si cei mai specializati chimisti (uzine biochimice) de pe planeta, secretand peste 1 milion de substante toxice si carcinogeni (insecticide, fungicide si pesticide), majoritatea fiind folosite in scop de aparare. Consumul de plante are efecte devastatoare asupra organismului, inclusiv distrugerea mitocondriei, rezultand in boli metabolice, imbatranire prematura si moarte.
In 1989 profesorul Bruce Ames a scris o publicatie in care a elaborat despre toxicitatea tuturor plantelor, inclusiv a celor folosite in alimentatie, acestea continand de la 60 si pana la peste 100 de substante carcinogene. Carcinogenii continuti in mod natural de plante, in special de plantele organice (bio), sunt sursa principala a imbolnavirii de cancer.
Iata cateva exemple:
Desi pline de nutrienti, prin mecanismele chimice de aparare, odata ingerate plantele nu doar previn absorbia nutrientilor, dar si inhiba anumite enzime (proteaza, lipaza), prevenind astfel absorbtia nutrientilor din alte alimente. In acelasi timp, extrag din organism vitamine si minerale, ducand la excretia acestora.
Mecanismele de aparare ale plantelor sunt:
Plantele secreta chimicale care atrag diferite insecte cum ar fi furnici si viespi, care sa le protejeze impotriva insectelor pradatoare
TOXINE
Sunt o categorie de otravuri ce distrug pradatorii producand tulburari de metabolism, neurologice si respiratorii. De asemenea, inhiba enzimele digestive (previn digerarea proteinelor si a lipidelor) si distrug peretele intestinal.
Oxalatii sunt cristale asemenea cioburilor de sticla care strapung peretele celulelor si se infig in tesuturi, continuand sa se acumuleze. De asemenea, se ataseaza de mineralele din organism, cum ar fi calciul din rinichi, ducand la formarea pietrelor la rinichi. Toxicitatea de oxalati duce la ateroscleroza, probleme urinare, iritatii genitale, prostatita, precum si dureri articulare, musculare, intestinale, sau oculare. Alte simptome frecvente cauzate de oxalati includ perturbari emotionale si psihice, anxietate, migrene, insomnie, slabiciune si arsuri ale extremitatilor.
Alimentele cu concentratie ridicata de oxalati sunt: legumele cu frunze verzi, in special spanacul si rubarba, precum si soia, fasole, sfecla, cartofi, cereale, chia, zmeura, mure, curmale, diferite soiuri de nuci, in special arahide, ceai, ciocolata, etc.
Salicilatii sunt insecticide si fungicide naturale secretate de plante. Acidul salicilic este folosit la fabricarea multor medicamente inclusiv a aspirinei. Simptome ale toxicitatii cu salicilati includ: hiperventilatie, tahicardie, astm, tulburari digestive, greata, varsaturi, diaforeza (transpiratie excesiva), inflamatii si infectii sinuzale, tinitus, nervozitate, ameteli, delir, halucinatii, convulsii, letargie.
Intoxicatia cu salicilati duce la o varietate de tulburari metabolice. Stimularea directa a medulului cerebral determina hiperventilatie si alcaloza respiratorie. In urma metabolizarii, salicilatii intrerup procesul aerob de fosforilare oxidativa ce are loc la nivel de mitocondrie. Astfel, alternativ este folosit metabolismul anaerob ce duce la ridicarea nivelurilor de acid lactic in tesuturi. Acidul lactic impreuna cu metabolitii de salicilati duc la acidoza metabolica rezultand in hiperventilatie. Toxicitatea acuta cu salicilati produce leziuni la nivelul organelor.
Alimente cu un continut ridicat de salicilati includ: zmeura, capsuni, afine, mure, merisoare, coacaze, mere, cirese, prune, piersici, caise, struguri, pepene, grepfrut, curmale, smochine, kiwi, ananas, avocado, rosii, castraveti, vinete, broccoli, spanac, salata, dovlecei, conopida, ridichi, cartofi dulci, ciuperci, masline, fasole, soia, linte, turmeric, cicoare, marar, oregano, tarhon, rozmarin, cimbru, chimen, scortisoara, cuisoare, anason, ardei picanti, mustar, turmeric, migdale, arahide, nuci de pin, macadamia, fistic, nuci de Brazilia, pecan, arahide, alune, susan, chia, seminte de floarea soarelui, ceai, cacao, cafea, vin, miere, aloe vera, otet, muraturi, etc. Fructele uscate au un continut mai mare de salicilati decat fructele proaspete.
Fotosensibilizatorii (furanocumarine) sunt substante care amplifica sensibilitatea la lumina. Furanocumarinele sunt activate in prezenta luminii, rezultand astfel in deteriorarea ADN-ului, modificarea de proteine, precum si in reactii alergice la nivelul pielii. Aceste substante blocheaza enzima P450 responsabila pentru detoxifierea ficatului si care ajuta la descompunerea medicamentelor. Neputand fi descompuse, medicamentele se acumuleaza cauzand toxicitate in organism.
Glicozidele cianogenice sunt substante toxice prezente in peste 2500 de specii de plante. In urma consumului de plante este eliberat acid cianhidric, rezultand in intoxicatii acute, toxicitate cronica, probleme de crestere si dezvoltare, tulburări neurologice, pierdere senzoriala, cefalee, ameteli, confuzie, tulburari respiratorii, varsaturi, dureri de stomac, diaree, convulsii, acidoza metabolica, slabiciune, gusa endemica, coma.
Arsenic - usturoiul are o concentratie ridicata de arsenic. De asemenea, anumite plante cum ar fi legumele crucifere varza, broccoli, varza de Bruxelles, conopida si kale contin un compus cu sulf care atrage arsenicul din sol. La fel si legumele cu frunza verde cum ar fi salata, spanac, patrunjel au o concentratie ridicata de arsenic. Alte plante care atrag arsenic din sol sunt orezul, la fel si legumele radacinoase.
PERTURBATORI ENDOCRINI
Fitoecdisteroizii sunt hormoni (steroizi) secretati de anumite plante, inclusiv quinoa, spanac, sparanghel si arahide. In cazul insectelor aceste substante previn metamorfoza, iar la om rezulta in tulburari ale apetitului si libidoului, precum si tulburari psihice si emotionale. Fitoecdisteroizii afecteaza, de asemenea, cresterea parului si calitatea somnului.
Fitoestrogenii (izoflavone si lignani) sunt fungicizi naturali secretati de plante. Aceste substante imita estrogenul si duc la tulburari reproductive.
Fitoestrogenii sunt prezenti in multe alimente, inclusiv: fructe (caise, prune, mere, pere, struguri, curmale, etc.), legume (soia, linte, fasole, naut, seminte incoltite, varza, kale, varza de Bruxelles, spanac, sparanghel, broccoli, usturoi, ceapa, etc.), cereale (secara, grau, orz, ovaz, hamei), seminte (in - 300,000 μg/100, susan - 104,446 μg/100 g, canepa - 104,446 μg/100 g), bauturi (lapte de soia, ceai negru, ceai verde, sucuri de fructe, cafea, bere și vin), nuci (arahide, nuci caju, fistic, alune, etc).
PERTURBATORI DIGESTIVI
Fibra, neputand fi digerata, aceasta este considerata un antinutrient. Soia si graul impiedica proteaza, enzima care ajuta la digerarea proteinelor. Ingestia de alimente pe baza de fibra duce la tulburari digestive inclusiv balonare, flatulenta, constipatie, dureri abdominale, hemoragie gastrica, deteriorarea peretilor intestinali si cancer colorectal.
Consumul alimentelor pe baza de fibra in scopul tratarii constipatiei este total absurd. Prin analogie, aceasta este similar cu introducerea multor vehicole in scopul reducerii traficului congestionat.
Alimente cu procent ridicat de fibra sunt: cereale, fasole, legumele cu frunza verde si legumele crucifere; majoritatea fructelor inclusiv zmeura, capsuni, mure, afine, mere, pere, caise, piersici, curmale, mango, guava, avocado, rosii, dovlecei; seminte inclusiv in, chia, susan, coaja semintelor de psyllium; diferite soiuri de nuci inclusiv migdale, etc.
Lectinele sunt toxine fitochimice naturale pe care plantele le secreta pentru a se apara impotriva radiatiilor UV, a insectelor si a microorganismelor. Acesti agenti, critici pentru supravietuirea unei plante, se gasesc in concentratii ridicate in semintele plantelor.
Lectinele duc la tulburari ale sistemului imunitar si gastro-intestinal (sindromul colonului iritabil (IBS), colita ulcerativa, reflux gastroesofagian, indigestie, cancer de colon, hemoroizi), precum si tulburari ale sistemului digestiv (intestin permeabil), boli autoimune, dureri articulare si inflamatie cronica.
Lectinele se gasesc in aproape toate alimentele, in special in leguminoase si cereale: rosii, ardei, castraveti, vinete, dovlecei, cartofi, cartofi dulci, soia, fasole (toate tipurile), mazare, linte, ricin, grau, iarba de grau, orez, porumb, orz, morcovi, sfecla, ridichi, ciuperci, usturoi, sparanghel, maghiran, rubarba, prune, mere, cirese, struguri, rodii, zmeura, mure, capsuni, coacaze, goji, grapefruit, lamai, portocale, gutui, pepene verde, banane, papaya, nucsoara, menta, alune, cafea, cacao, nuca de cocos, nuci, alune, chimen, susan, chia, lactate, etc.
Taninurile sunt prezente in substante naturale si in materii organice, inclusiv frunze si lemn si sunt folosite la tabacirea pielii.
Taninurile se leaga de proteine, facandu-le indigestibile, asadar taninurile sunt considerate antinutrienti. Acestea impiedica absorbtia nutrientilor, provoaca migrene, greata, varsaturi, constipatie, dureri abdominale, leziuni intestinale, leziuni hepatice si renale. Intoxicatiile severe pot duce la necroza hepatica centralobulara.
Taninurile se gasesc in: struguri, mere, mure, afine, zmeura, banane, curmale, rodii, guava, avocado, broccoli, sorg, spanac, nuci caju, migdale, nuci, pecan, alune, fistic, scortisoara, ciocolata, ceai, cafea, vin, etc.
SEMIOCHIMICALE
Sunt substante chimice ce atrag insecte in scop de aparare. Ca sa se apere de omizi, unele plante secreta semiochimicale, atragand astfel viespea parazitoida ce isi va depune oualele in interiorul sau pe corpul omizilor. Nasterea larvelor de viespe duce la moartea omizii.
nervul vag si nervul facial
NERVUL VAG
Creierul este conectat la restul organimsului printr-un set de 12 nervi cranieni, care prin intermediul coloanei vertebrale se extind in tot corpul. Dintre acestia, nervul vag (nervul vagabond) - parte a sistemului nervos parasimpatic - este cel mai lung nerv, fiind considerat o super-autostrada si avand un rol primordial in buna functionare a organismului.
Sistemul nervos parasimpatic, sistemul de regenerare, odihna si digestie, este alcatuit din 4 nervi: nervul oculomotor, facial, glosofaringian si nervul vag. Dintre acestia, nervul vag reprezinta aproximativ 75% din sistemul parasimpatic. Nervul vag este responsabil pentru controlul functiilor involuntare, cum ar fi respiratia, bataile inimii, digestia, raspunsul imunitar si, de asemenea, pentru controlul reflexelor spre exemplu tusea, stranutul, inghititul si orgasmul.
Este format din doua ramuri, manunchiuri groase de neuroni individuali care isi au originea in bulbul rahidian si se extind pana in intestinul gros, prin deschiderile din stanga si din dreapta situate in partea inferioara a craniului. Nervul vag trimite semnale in ambele directii prin intermediul neurotransmitatorilor si a hormonilor intestinali. Urechile sunt singurule organe in care fibrele nervoase senzoriale ajung la suprafata corpului.
Fibrele nervului vag contin 200,000 de celule nervoase senzoriale. Majoritatea neuronilor individuali (aproximativ 100,000 de fiecare ramura), care alcatuiesc nervul vag sunt senzoriali. Acestia transmit mesaje de la organe la creier si sunt activati prin aportul senzorial din mediu. Ceilalti neuronii sunt motori si transmit mesaje in directia opusa, de la creier la organe, controland direct toate miscarile musculare.
Gama variata de celule neuronale permit nervului vag sa primeasca semnale senzoriale de la organe. Aceste semnale pot fi chimice, spre exemplu nivelul de oxigen din sange sau secretiile bacteriilor din intestin, in timp ce altele semnale sunt de tip mecanic, cum ar fi intinderea intestinului sau a vaselor de sange. Prin urmare, neuronii din nervul vag ofera creierului informatii despre ceea ce se intampla in organism. Creierul interpreteaza aceste informatii si, pe baza acestora regleaza si coordoneaza diferitele procese si functii ale organismului.
Nervul vag poate fi activat prin tinutul respiratiei.
AXA INTESTIN - CREIER
Tractul gastrointestinal si creierul sunt conectate printr-un sistem de comunicare bidirectionala cunoscut sub numele de axa intestin-creier, care este puternic influentata de flora intestinala.
Organismul uman este alcatuit din trilioane de microorganisme, cum ar fi bacterii, ciuperci, virusi si alte tipuri de microbi care formeaza flora intestinala. Aceste microorganisme au un rol estential in functionarea optima a organismului, fiind implicate in numeroase procese cum ar fi digestia, sinteza hormonala si functia sistemului imunitar.
Tipul de microorganisme existente influenteaza semnificativ fiziologia umana, de la functia cognitiva si reglarea sistemului imunitar pana la utilizarea si absorbtia nutrientilor de catre organism. Pe langa faptul ca furnizeaza nutrienti esentiali si regleaza functiile corpului, aceste microorganisme produc metaboliti neuroactivi, inclusiv neurotransmitatori si precursorii lor. Pe langa faptul ca digera alimentele, microorganismele trimit semnale catre creier, care interpreteaza si modifica in mod corespunzator sistemul nervos, inflamatia si alte procese.
Comunicarea dintre creier si microorganismele intestinale se face in mai multe moduri. Aceasta implica neuronii senzoriali intestinali care detecteaza modificarile mediului gastrointestinal si trimit semnale catre sistemul nervos enteric. Sistemul nervos enteric proceseaza informatiile senzoriale si genereaza reflexe locale care pot modula motilitatea intestinala, secretia si fluxul sanguin.
De asemenea, sistemul nervos enteric trimite semnale catre sistemul nervos central prin intermediul nervului vag. Hormonii produsi de celulele intestinale pot, de asemenea, sa patrunda in fluxul sanguin si sa ajunga in creier, unde pot modula apetitul, starea psihica si emotionala si alte functii fiziologice. Microorganismele intestinale pot influenta, de asemenea, axa intestin-creier prin producerea de neurotransmitatori, acizi grasi cu lant scurt si alti metaboliti, care influenteaza sistemul imunitar, metabolismul triptofanului, nervul vag si sistemul nervos enteric.
Microorganismele ajuta, de asemenea, la mentinerea unui echilibru optim intre bacteriile daunatoare si cele benefice din intestin, iar cand acest echilibru este perturbat comunicarea dintre creier si tractul gastrointestinal este dereglata. Astfel se creaza o serie de tulburari, inclusiv boli autoimune, tulburari gastro-intestinale, cognitive, psihice si emotionale, precum si oboseala, afectiuni ale pielii, crestere in greutate si apetit crescut.
Parazitii, microorganismele daunatoare, la fel si substantele toxice eliberate de plante (ex. lectinele), se folosesc de nervul vag asemenea unei scari, pentru a accesa si distruge creierul.
Pagina 2
Materialele prezentate pe acest site sunt protejate de drepturile de autor..
Plantele sunt specia predominanta si cei mai specializati chimisti (uzine biochimice) de pe planeta, secretand peste 1 milion de substante toxice si carcinogeni (insecticide, fungicide si pesticide), majoritatea fiind folosite in scop de aparare. Consumul de plante are efecte devastatoare asupra organismului, inclusiv distrugerea mitocondriei, rezultand in boli metabolice, imbatranire prematura si moarte.
In 1989 profesorul Bruce Ames a scris o publicatie in care a elaborat despre toxicitatea tuturor plantelor, inclusiv a celor folosite in alimentatie, acestea continand de la 60 si pana la peste 100 de substante carcinogene. Carcinogenii continuti in mod natural de plante, in special de plantele organice (bio), sunt sursa principala a imbolnavirii de cancer.
Iata cateva exemple:
- • varza de Bruxelles contine 136 de carcinogeni naturali
• ciupercile albe folosite in alimentatie au peste 100 de carcinogeni naturali
• spanacul contine de 10,000 ori mai multe otravuri naturale, comparativ cu otravurile cu care este stropita planta
• unele specii de plante au mai multe gene decat omul, care are aproximativ 23,000 gene: orezul are peste 32,000 gene, iar graul are si mai multe gene comparativ cu orezul
Desi pline de nutrienti, prin mecanismele chimice de aparare, odata ingerate plantele nu doar previn absorbia nutrientilor, dar si inhiba anumite enzime (proteaza, lipaza), prevenind astfel absorbtia nutrientilor din alte alimente. In acelasi timp, extrag din organism vitamine si minerale, ducand la excretia acestora.
Mecanismele de aparare ale plantelor sunt:
- • fizice - spini, peri fini
• chimice
• vizuale - plantele imita oua, prevenind astel fluturii sa depuna oua
• protectie din partea altor insecte
Plantele secreta chimicale care atrag diferite insecte cum ar fi furnici si viespi, care sa le protejeze impotriva insectelor pradatoare
TOXINE
Sunt o categorie de otravuri ce distrug pradatorii producand tulburari de metabolism, neurologice si respiratorii. De asemenea, inhiba enzimele digestive (previn digerarea proteinelor si a lipidelor) si distrug peretele intestinal.
Oxalatii sunt cristale asemenea cioburilor de sticla care strapung peretele celulelor si se infig in tesuturi, continuand sa se acumuleze. De asemenea, se ataseaza de mineralele din organism, cum ar fi calciul din rinichi, ducand la formarea pietrelor la rinichi. Toxicitatea de oxalati duce la ateroscleroza, probleme urinare, iritatii genitale, prostatita, precum si dureri articulare, musculare, intestinale, sau oculare. Alte simptome frecvente cauzate de oxalati includ perturbari emotionale si psihice, anxietate, migrene, insomnie, slabiciune si arsuri ale extremitatilor.
Alimentele cu concentratie ridicata de oxalati sunt: legumele cu frunze verzi, in special spanacul si rubarba, precum si soia, fasole, sfecla, cartofi, cereale, chia, zmeura, mure, curmale, diferite soiuri de nuci, in special arahide, ceai, ciocolata, etc.
Salicilatii sunt insecticide si fungicide naturale secretate de plante. Acidul salicilic este folosit la fabricarea multor medicamente inclusiv a aspirinei. Simptome ale toxicitatii cu salicilati includ: hiperventilatie, tahicardie, astm, tulburari digestive, greata, varsaturi, diaforeza (transpiratie excesiva), inflamatii si infectii sinuzale, tinitus, nervozitate, ameteli, delir, halucinatii, convulsii, letargie.
Intoxicatia cu salicilati duce la o varietate de tulburari metabolice. Stimularea directa a medulului cerebral determina hiperventilatie si alcaloza respiratorie. In urma metabolizarii, salicilatii intrerup procesul aerob de fosforilare oxidativa ce are loc la nivel de mitocondrie. Astfel, alternativ este folosit metabolismul anaerob ce duce la ridicarea nivelurilor de acid lactic in tesuturi. Acidul lactic impreuna cu metabolitii de salicilati duc la acidoza metabolica rezultand in hiperventilatie. Toxicitatea acuta cu salicilati produce leziuni la nivelul organelor.
Alimente cu un continut ridicat de salicilati includ: zmeura, capsuni, afine, mure, merisoare, coacaze, mere, cirese, prune, piersici, caise, struguri, pepene, grepfrut, curmale, smochine, kiwi, ananas, avocado, rosii, castraveti, vinete, broccoli, spanac, salata, dovlecei, conopida, ridichi, cartofi dulci, ciuperci, masline, fasole, soia, linte, turmeric, cicoare, marar, oregano, tarhon, rozmarin, cimbru, chimen, scortisoara, cuisoare, anason, ardei picanti, mustar, turmeric, migdale, arahide, nuci de pin, macadamia, fistic, nuci de Brazilia, pecan, arahide, alune, susan, chia, seminte de floarea soarelui, ceai, cacao, cafea, vin, miere, aloe vera, otet, muraturi, etc. Fructele uscate au un continut mai mare de salicilati decat fructele proaspete.
Fotosensibilizatorii (furanocumarine) sunt substante care amplifica sensibilitatea la lumina. Furanocumarinele sunt activate in prezenta luminii, rezultand astfel in deteriorarea ADN-ului, modificarea de proteine, precum si in reactii alergice la nivelul pielii. Aceste substante blocheaza enzima P450 responsabila pentru detoxifierea ficatului si care ajuta la descompunerea medicamentelor. Neputand fi descompuse, medicamentele se acumuleaza cauzand toxicitate in organism.
- Exemple:
• Familia Apiaceae
angelica, anason, chimen, coriandru, leustean, marar, patrunjel, fenicul, telina verde, pastarnac si morcov
• Familia Rutaceae (citricele): toate citricele, in special lamaia verde si grepfrut
Concentratia cea mai mare de furocumarine se gaseste in: patrunjel proaspat (23,215 ng/g), grepfrut (21,858 ng/g), suc de lamaie verde (14,580 ng/g), suc de grepfrut (95,341 ng/g) si lamaie verde (9,151 ng/g).
Glicozidele cianogenice sunt substante toxice prezente in peste 2500 de specii de plante. In urma consumului de plante este eliberat acid cianhidric, rezultand in intoxicatii acute, toxicitate cronica, probleme de crestere si dezvoltare, tulburări neurologice, pierdere senzoriala, cefalee, ameteli, confuzie, tulburari respiratorii, varsaturi, dureri de stomac, diaree, convulsii, acidoza metabolica, slabiciune, gusa endemica, coma.
- Exemple:
• Miezul unor samburi de pomi fructiferi: cirese, caise, migdale, piersici, prune, mere si pere
400 - 800 gr de migdale reprezinta doza letala pentru un adult
• Legume si leguminoase: fasole, mazare, soia, linte, cartofi dulci, porumb, etc.
• Legume crucifere, in special varza, rezulta in gusa endemica (afectiune a glandei tiroide)
• Semintele de in, respectiv faina de in, contine linimarina, linustatina si neolinustatina, substante din categoria glicozidelor cianogenice. Concentratia de glicozide cianogenice cea mai ridicata se gaseste in extractul mucilaginos de seminte de in.
Arsenic - usturoiul are o concentratie ridicata de arsenic. De asemenea, anumite plante cum ar fi legumele crucifere varza, broccoli, varza de Bruxelles, conopida si kale contin un compus cu sulf care atrage arsenicul din sol. La fel si legumele cu frunza verde cum ar fi salata, spanac, patrunjel au o concentratie ridicata de arsenic. Alte plante care atrag arsenic din sol sunt orezul, la fel si legumele radacinoase.
PERTURBATORI ENDOCRINI
Fitoecdisteroizii sunt hormoni (steroizi) secretati de anumite plante, inclusiv quinoa, spanac, sparanghel si arahide. In cazul insectelor aceste substante previn metamorfoza, iar la om rezulta in tulburari ale apetitului si libidoului, precum si tulburari psihice si emotionale. Fitoecdisteroizii afecteaza, de asemenea, cresterea parului si calitatea somnului.
Fitoestrogenii (izoflavone si lignani) sunt fungicizi naturali secretati de plante. Aceste substante imita estrogenul si duc la tulburari reproductive.
Fitoestrogenii sunt prezenti in multe alimente, inclusiv: fructe (caise, prune, mere, pere, struguri, curmale, etc.), legume (soia, linte, fasole, naut, seminte incoltite, varza, kale, varza de Bruxelles, spanac, sparanghel, broccoli, usturoi, ceapa, etc.), cereale (secara, grau, orz, ovaz, hamei), seminte (in - 300,000 μg/100, susan - 104,446 μg/100 g, canepa - 104,446 μg/100 g), bauturi (lapte de soia, ceai negru, ceai verde, sucuri de fructe, cafea, bere și vin), nuci (arahide, nuci caju, fistic, alune, etc).
PERTURBATORI DIGESTIVI
Fibra, neputand fi digerata, aceasta este considerata un antinutrient. Soia si graul impiedica proteaza, enzima care ajuta la digerarea proteinelor. Ingestia de alimente pe baza de fibra duce la tulburari digestive inclusiv balonare, flatulenta, constipatie, dureri abdominale, hemoragie gastrica, deteriorarea peretilor intestinali si cancer colorectal.
Consumul alimentelor pe baza de fibra in scopul tratarii constipatiei este total absurd. Prin analogie, aceasta este similar cu introducerea multor vehicole in scopul reducerii traficului congestionat.
Alimente cu procent ridicat de fibra sunt: cereale, fasole, legumele cu frunza verde si legumele crucifere; majoritatea fructelor inclusiv zmeura, capsuni, mure, afine, mere, pere, caise, piersici, curmale, mango, guava, avocado, rosii, dovlecei; seminte inclusiv in, chia, susan, coaja semintelor de psyllium; diferite soiuri de nuci inclusiv migdale, etc.
Lectinele sunt toxine fitochimice naturale pe care plantele le secreta pentru a se apara impotriva radiatiilor UV, a insectelor si a microorganismelor. Acesti agenti, critici pentru supravietuirea unei plante, se gasesc in concentratii ridicate in semintele plantelor.
Lectinele duc la tulburari ale sistemului imunitar si gastro-intestinal (sindromul colonului iritabil (IBS), colita ulcerativa, reflux gastroesofagian, indigestie, cancer de colon, hemoroizi), precum si tulburari ale sistemului digestiv (intestin permeabil), boli autoimune, dureri articulare si inflamatie cronica.
- • Denumite si antinutrienti, lectinele reduc capacitatea organismului de a absorbi nutrienti
• Distrug peretele intestinal (inclusiv omoara celulele intestinale) permitand substantelor toxice sa fie eliberate in organism (intestin permeabil)
• Fiind proteine pe baza de carbohidrati, lectinele se ataseaza la suprafata celulelor, aderand astfel la diferite organe (ex: lectina de soia atasata de peretele uterului). De asemenea, impiedica organismul sa foloseasca grasimea.
• Stimuleaza receptorii de insulina (hormon de depozitarea a grasimii) ducand la cresterea in greutate
Experimentul demonstreaza nivelul de insulina in urma administrarii de insulina, apoi in urma administrarii de insulina si lectina si in final nivelul de insulina in urma administrarii numai de lectina)
• Se ataseaza la receptorii de leptina care devin astfel insensibili. Aceasta rezulta in rezistenta la leptina si implicit rezistenta la insulina
• Duc la supraproductie de acid gastric prin stimularea receptorilor histaminici
• Acceseaza si distrug creierul prin intermediul nervului vag si se ataseaza la neuroni
• Prin mimica moleculara, lectinele imita diferite substante, influentand astfel sistemul imunitar sa produca autoanticorpi si sa atace propriile tesuturi, rezultand in boli autoimune: lupus, artrita reumatoida, boala Crohn, Parkinson, diabet de tip 1, scleroza multipla, psoriazis, boala celiaca, tiroidism, sclerodermie, etc.)
Lectinele se gasesc in aproape toate alimentele, in special in leguminoase si cereale: rosii, ardei, castraveti, vinete, dovlecei, cartofi, cartofi dulci, soia, fasole (toate tipurile), mazare, linte, ricin, grau, iarba de grau, orez, porumb, orz, morcovi, sfecla, ridichi, ciuperci, usturoi, sparanghel, maghiran, rubarba, prune, mere, cirese, struguri, rodii, zmeura, mure, capsuni, coacaze, goji, grapefruit, lamai, portocale, gutui, pepene verde, banane, papaya, nucsoara, menta, alune, cafea, cacao, nuca de cocos, nuci, alune, chimen, susan, chia, lactate, etc.
Taninurile sunt prezente in substante naturale si in materii organice, inclusiv frunze si lemn si sunt folosite la tabacirea pielii.
Taninurile se leaga de proteine, facandu-le indigestibile, asadar taninurile sunt considerate antinutrienti. Acestea impiedica absorbtia nutrientilor, provoaca migrene, greata, varsaturi, constipatie, dureri abdominale, leziuni intestinale, leziuni hepatice si renale. Intoxicatiile severe pot duce la necroza hepatica centralobulara.
Taninurile se gasesc in: struguri, mere, mure, afine, zmeura, banane, curmale, rodii, guava, avocado, broccoli, sorg, spanac, nuci caju, migdale, nuci, pecan, alune, fistic, scortisoara, ciocolata, ceai, cafea, vin, etc.
SEMIOCHIMICALE
Sunt substante chimice ce atrag insecte in scop de aparare. Ca sa se apere de omizi, unele plante secreta semiochimicale, atragand astfel viespea parazitoida ce isi va depune oualele in interiorul sau pe corpul omizilor. Nasterea larvelor de viespe duce la moartea omizii.
NERVUL VAG
Creierul este conectat la restul organimsului printr-un set de 12 nervi cranieni, care prin intermediul coloanei vertebrale se extind in tot corpul. Dintre acestia, nervul vag (nervul vagabond) - parte a sistemului nervos parasimpatic - este cel mai lung nerv, fiind considerat o super-autostrada si avand un rol primordial in buna functionare a organismului.
Sistemul nervos parasimpatic, sistemul de regenerare, odihna si digestie, este alcatuit din 4 nervi: nervul oculomotor, facial, glosofaringian si nervul vag. Dintre acestia, nervul vag reprezinta aproximativ 75% din sistemul parasimpatic. Nervul vag este responsabil pentru controlul functiilor involuntare, cum ar fi respiratia, bataile inimii, digestia, raspunsul imunitar si, de asemenea, pentru controlul reflexelor spre exemplu tusea, stranutul, inghititul si orgasmul.
Este format din doua ramuri, manunchiuri groase de neuroni individuali care isi au originea in bulbul rahidian si se extind pana in intestinul gros, prin deschiderile din stanga si din dreapta situate in partea inferioara a craniului. Nervul vag trimite semnale in ambele directii prin intermediul neurotransmitatorilor si a hormonilor intestinali. Urechile sunt singurule organe in care fibrele nervoase senzoriale ajung la suprafata corpului.
Fibrele nervului vag contin 200,000 de celule nervoase senzoriale. Majoritatea neuronilor individuali (aproximativ 100,000 de fiecare ramura), care alcatuiesc nervul vag sunt senzoriali. Acestia transmit mesaje de la organe la creier si sunt activati prin aportul senzorial din mediu. Ceilalti neuronii sunt motori si transmit mesaje in directia opusa, de la creier la organe, controland direct toate miscarile musculare.
Gama variata de celule neuronale permit nervului vag sa primeasca semnale senzoriale de la organe. Aceste semnale pot fi chimice, spre exemplu nivelul de oxigen din sange sau secretiile bacteriilor din intestin, in timp ce altele semnale sunt de tip mecanic, cum ar fi intinderea intestinului sau a vaselor de sange. Prin urmare, neuronii din nervul vag ofera creierului informatii despre ceea ce se intampla in organism. Creierul interpreteaza aceste informatii si, pe baza acestora regleaza si coordoneaza diferitele procese si functii ale organismului.
Nervul vag poate fi activat prin tinutul respiratiei.
AXA INTESTIN - CREIER
Tractul gastrointestinal si creierul sunt conectate printr-un sistem de comunicare bidirectionala cunoscut sub numele de axa intestin-creier, care este puternic influentata de flora intestinala.
Organismul uman este alcatuit din trilioane de microorganisme, cum ar fi bacterii, ciuperci, virusi si alte tipuri de microbi care formeaza flora intestinala. Aceste microorganisme au un rol estential in functionarea optima a organismului, fiind implicate in numeroase procese cum ar fi digestia, sinteza hormonala si functia sistemului imunitar.
Tipul de microorganisme existente influenteaza semnificativ fiziologia umana, de la functia cognitiva si reglarea sistemului imunitar pana la utilizarea si absorbtia nutrientilor de catre organism. Pe langa faptul ca furnizeaza nutrienti esentiali si regleaza functiile corpului, aceste microorganisme produc metaboliti neuroactivi, inclusiv neurotransmitatori si precursorii lor. Pe langa faptul ca digera alimentele, microorganismele trimit semnale catre creier, care interpreteaza si modifica in mod corespunzator sistemul nervos, inflamatia si alte procese.
Comunicarea dintre creier si microorganismele intestinale se face in mai multe moduri. Aceasta implica neuronii senzoriali intestinali care detecteaza modificarile mediului gastrointestinal si trimit semnale catre sistemul nervos enteric. Sistemul nervos enteric proceseaza informatiile senzoriale si genereaza reflexe locale care pot modula motilitatea intestinala, secretia si fluxul sanguin.
De asemenea, sistemul nervos enteric trimite semnale catre sistemul nervos central prin intermediul nervului vag. Hormonii produsi de celulele intestinale pot, de asemenea, sa patrunda in fluxul sanguin si sa ajunga in creier, unde pot modula apetitul, starea psihica si emotionala si alte functii fiziologice. Microorganismele intestinale pot influenta, de asemenea, axa intestin-creier prin producerea de neurotransmitatori, acizi grasi cu lant scurt si alti metaboliti, care influenteaza sistemul imunitar, metabolismul triptofanului, nervul vag si sistemul nervos enteric.
Microorganismele ajuta, de asemenea, la mentinerea unui echilibru optim intre bacteriile daunatoare si cele benefice din intestin, iar cand acest echilibru este perturbat comunicarea dintre creier si tractul gastrointestinal este dereglata. Astfel se creaza o serie de tulburari, inclusiv boli autoimune, tulburari gastro-intestinale, cognitive, psihice si emotionale, precum si oboseala, afectiuni ale pielii, crestere in greutate si apetit crescut.
Parazitii, microorganismele daunatoare, la fel si substantele toxice eliberate de plante (ex. lectinele), se folosesc de nervul vag asemenea unei scari, pentru a accesa si distruge creierul.
Pagina 2
Materialele prezentate pe acest site sunt protejate de drepturile de autor..
-
mszavai - Site Admin
- Mesaje: 305
- Membru din: Mar, Iul 12 2005 1:38 am
26 mesaje
• Pagina 1 din 2 • 1, 2
Cine este conectat
Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 21 vizitatori