
Minunati si dragi prieteni,

Am ajuns intr-o zona feerica, intr-un fel de curte uriasa (semana cu un domeniu vast), in care erau tot felul de constructii de diferite forme si culori, insa nu din beton, ci din pietre de munte si lemn. In acea curte curgeau si rauri si erau mai multe parcuri cu banci (bancile si scaunele erau sub forma de busteni asezati in tot felul de pozitii, pentru a fi cat mai comoda sederea celui ce dorea sa le foloseasca). In acele parcuri erau foarte multi oameni si fiecare era imbracat intr-o anumita culoare. Cei ce aveau culori asemanatoare erau stransi intr-un anume parc, altii de alte culori in alt parc. Eu m-am nimerit la cei imbracati in alb, desi nu mi-am dat seama initial cu ce sunt imbracata. Parca tot cautam pe cineva in aceea multime, cand deodata ma simt prinsa de mana dreapta. Era o fetita pana in 7 anisori, cu parul blond-auriu, ochii de un albastru ca peruzeaua, imbracata intr-o rochitica alba, lunga, dintr-un material diafan cu broderii si dantele. Mi-a spus ca o cheama Alaia. Am luat-o in brate, am sarutat-o pe frunte, m-am prezentat cu un nume pe care nu mi-l mai amintesc, apoi cand am lasat-o jos am constatat ca imbracamintea mea este aidoma cu a ei. Mi-a spus ca ma invita la o plimbare, dar afara din acea curte. M-am bucurat tare mult de invitatie, mai ales ca mie imi place sa fac mereu altceva decat face toata lumea, astfel ca-mi suradea sa nu stau printre acele grupuri, fara sa fac ceva anume, ci sa explorez teritorii noi.
Era o vreme superba, fara nici un nor, iar cerul parca stralucea. Alaia ma tinea de mana dreapta, se uita mereu la mine si imi zambea. Varsta pe care o am disparuse brusc, parca intinerisem, de la ocheadele ei strengaresti si de la zambetu-i feeric. Dar iata ca am ajuns intr-o padure. Era una total diferita, fata de cele vazute de mine in planul fizic fiind. Copacii erau asezati in forma de cerc (mai bine zis cerculete, cerculete, formand o spirala uriasa) si erau foarte mari, ca arborii sequoia, avand parca un fel de demnitate, personalitate (ii simteam foarte vii). Micuta Alaia m-a dus pana in mijlocul acestei mirifice paduri si mi-a propus sa ne asezam pe iarba moale, fina, de culoarea jadului, dar culcate cu fata in sus, pentru a putea privi cerul. Zis si facut. Insa mare mi-a fost mirarea ca in plina zi, noi puteam vedea cerul de noapte. Adica desi in jurul padurii si in padure bateau razele soarelui, spre varful copacilor lumina nu deranja ochii, astfel ca in plina zi noi vedeam stelele si nu oricum, ci pe o bucata de cer de forma circulara (asa se vedea din locul in care eram asezate). Diferea de cerul pe care il stiam eu, cu configuratia stelara obisnuita cand ieseam la plimbare seara inainte de culcare. Stelele acestea erau asezate in diverse grupuri ce formau figuri geometrice, dar vazute in plan tridimensional. Eu puteam sa exclam doar wow (oau - in traducere

ETAPE DE PARCURS PENTRU DEZVOLTAREA OMENIRII
Apoi sub acest titlu erau trecute patru etape, sub forma de date calendaristice:
23.08.2010
31.08.2010
insa pe celelalte doua le-am vazut ca prin ceata si nu am reusit sa le retin cu siguranta, stiu doar ca una (o etapa sub forma de data calendaristica) era sigur in noiembrie si ultima in decembrie.
Dupa aceasta constatare, ne pregatim de plecare, insa observ ca nu pasesc, ci sunt la jumatate de metru deasupra solului si cu fetita de manuta pluteam asa pe acolo ca doi fulgi de nea, incercand sa ne rezemam una de cealalta, caci se facuse un curent de aer foate puternic. Am reusit sa decolam spre unde am venit, mai bine zis sa plutim. Era un sentiment pe care nu il pot reda in cuvinte, pentru ca acestea sunt prea putine ca sa-l poata descrie. Cand am ajuns la locul nostru din paduricea aflata pe domeniul-curte, cei de acolo ne priveau cu cu multa dragoste si ne asigurau ca totul este in regula, doar ca cine trebuia sa vina (profesorul) nu a mai venit.
Alaia a chicotit strengareste, mi-a trimis niste bezele, dupa care a disparut in multime. Nu am mai reusit nici macar sa-i multumesc. Auzeam in gand doar vocea ei de clinchet cristalin, ca o muzica de clopotei, spunandu-mi: Astazi am invatat detasarea, iar data viitoare vom zbura pana la stele (nave). Te iubesc.
Am revenit in corp, de data aceasta mult mai lin, insa pastrez inca senzatia de plutire si o compar cu cea prezenta, care mi se pare aidoma unui bolovan ce se viseaza cu aripi. Trebuie sa mai slefuiesc acest bolovan (trupul), pentru a-l face diafan. La urma urmei si bolovanii pot zbura, nu-i asa?!

Cu profunda recunostinta va imbratisez cu toata iubirea mea!
DARA
Luci scrie:Draga Dara, iata cateva repere, sper sa ajute. Sunt informatii de pe net.
Alaia (Alaya) este esenta luminoasa, din care omul este o raza. In budism exista ideea numita alaya, teoriile referitoare la alaya vijnana, teorii care exista in germene inainte de secolul al VI-lea si care au fost puse in evidenta si dezvoltate de savantii scolii Mahayana. In sanskrita cuvantul alaya descrie un depozit personal al constientei. Contine esenta despre cum percepem noi lumea si experientele vietilor noastre individuale, si orice ni se intampla noua se iveste de aici. Aceste seminte ale orice gandesti, spui si faci tu sunt ingropate acolo. Si atunci cand se ivesc conditiile, anumite seminte se deschid.
Termenul sanscrit alaya inseamna receptacol, adica alaya este un receptacol de constiinta-cunoastere. Trebuie remarcat ca in budism constiinta este echivalent cu cunostinta si aceasta inseamna "a fi constient de un fapt material sau mental". Vasubandhu va incerca sa dea un suport teoriei alaya, declarand ca el insusi ar putea sa produca efectul, dar el imprima in radacina constiintei (mula vijnana) niste virtualitati, energii sau seminte care vor rodi. Acestea se numesc vasana (memorie, amintire).
Deasemenea, in sanscrita (limba inrudita cu a noastra) "alaya" are corespondentul in romana "alai" asa cum "kasha" din sanscrita, la noi este "casa", de-aici apare termenul "akasha".
Cu drag,
Lucia