Teoria campurilor morfice (sau teoria morfogenetica)

Discuții pe teme de metafizică

Teoria campurilor morfice (sau teoria morfogenetica)

Mesajde Arcangelo » Vin, Feb 01 2008 11:58 am

Am gasit un articol foarte interesant si m-am gandit ca o sa va placa si voua :love36 :wink

Revoluţie în cunoaştere

Teoria morfogenetică (TM), încă de la descoperirea ei de către Rupert Sheldrake, a suscitat vii controverse. Reacţiile în lumea ştiinţifică au fost atât de aprinse încât unii savanţi au fost chiar de părere că "Sheldrake pune magia înaintea ştiinţei şi poate fi condamnat în exact acelaşi limbaj în care Papa l-a condamnat pe Galileo, şi pentru acelaşi motiv. Este erezie."

Dincolo de aceste "opinii" care nu mai păstrează nimic ştiinţific în ele şi care ne amintesc mai degrabă de diverse închistări şi dogme religioase, TM şi-a dovedit până acum în foarte multe cazuri valabilitatea şi, pentru cel cu mintea deschisă, reprezintă un instrument foarte preţios prin intermediul căruia pot fi explicate o serie întreagă de fenomene şi, mai mult decât atât, pot fi chiar generate şi stabilizate altele.

Sheldrake fiind de profesie biolog, a fost uimit de anumite fenomene din lumea fiinţelor vii, care nu puteau fi explicate în niciun fel, pâna la el. Vom descrie aici două experimente celebre, care au dus la fundamentarea acestei teorii.

În primul dintre ele, profesorul William McDougall de la Harvard testa în 1920 inteligenţa şoarecilor. Pentru aceasta a folosit un labirint, prin care şoarecii trebuiau să treacă pentru a găsi hrana. În experiment se nota timpul în care şoarecii reuşeau să ajungă la hrană. Spre uimirea lui, a constatat că pe masură ce apăreau noi generaţii de şoricei, timpul mediu în care aceştia ajungeau la hrană devenea tot mai mic, astfel încât generaţia a 20-a de şoareci ajungea în medie la hrană de zece ori mai repede decât prima generaţie.

A fost ca şi cum o învăţătură a celor adulţi se transmitea la copii. McDougall ştia, la fel ca noi toţi, că genetic nu se poate transmite învăţătura, decât poate cel mult anumite instincte. De aceea, rezultatele sale au fost tratate cu mult scepticism. Pentru a-l contra pe McDougall, o echipă de oameni de ştiinţă din Edimburgh a duplicat experimentul, folosind exact acelaşi labirint ca şi McDougall.

Rezultatele lor au fost şi mai uluitoare: prima generaţie de soareci a parcurs labirintul aproximativ în acelaşi timp ca generaţia 20 a lui McDougall, iar unii dintre şoricei au găsit drumul aproape imediat, mergând direct la ţintă. În acest caz explicatiile genetice puteau fi eliminate din start şi la fel şi alte explicaţii bazate pe urme de miros, feromoni, etc. Cu toate acestea, experienţa şoriceilor de la Harvard a trecut oceanul, ajungând la cei din Anglia, fără să existe nici o explicaţie fizică pentru aceasta.

Un al doilea experiment a avut loc în 1952 pe insula Koshima, unde o specie de maimuţe (Macaca Fuscata) a fost observată timp de 30 de ani. La un moment dat cercetătorii au început să ofere maimuţelor fructe dulci, aruncate în nisip. La maimuţe le plăceau foarte mult fructele, dar trebuiau să le mănânce acoperite cu nisip, ceea ce era neplăcut pentru ele.

La un moment dat o femela de 18 luni, numita Imo, a descoperit că putea rezolva problema spălând fructele într-o apă din apropiere. Imo i-a arătat aceasta mamei ei. Totodată colegii ei de joacă au învăţat aceasta şi şi-au învăţat şi familiile cum să facă. Oamenii de ştiinţă au asistat la felul în care din ce în ce mai multe maimuţe au învăţat cum să spele fructele în apă.

Între 1952 şi 1958, toate maimuţele tinere din colonie au învăţat spălatul fructelor. Doar unele dintre maimuţele adulte, care au imitat copii, au aplicat şi ele acest lucru. Celelalte maimuţe adulte au continuat să mănânce fructele pline de nisip.

Apoi ceva uimitor s-a întâmplat: de la un anumit număr de maimuţe care îşi spălau fructele, brusc fenomenul a luat o amploare explozivă. Dacă dimineaţa doar o parte din maimuţe foloseau această cunoaştere, seara aproape toate maimuţele deja spălau fructele.

De asemenea alte colonii de maimuţe din alte insule, precum şi maimute de pe continent, au început aproape imediat să-şi spele fructele. Nici în acest caz nu a putut fi găsită o explicaţie convenţională cum cunoaşterea s-a răspândit aşa de repede, trecând apa, fără să fi existat contacte directe între diversele colonii de maimuţe.

Rupert Sheldrake, analizând aceste cazuri, a avansat ideea unor campuri morfice (sau formatoare, generatoare), care aveau rolul de a menţine cunoaşterea oricăror fenomene, nu doar din lumea vie, ci şi din cea minerală sau chiar cuantică.

El a postulat că aceste campuri înregistrau într-un anumit fel toate informaţiile despre diverse evenimente, iar apoi exercitau o influenţă formatoare asupra tuturor fiinţelor sau obiectelor similare cu cele care au generat evenimentele respective, astfel încât noile evenimente să se încadreze oarecum în noul tipar.

Am putea să asemănăm aceste câmpuri morfice (CM) cu un fel de matriţe în care este turnat metalul topit pentru ca să ia forma respectivă. O comparaţie şi mai bună este cu pământul peste care plouă. Iniţial acesta este perfect plan, dar apoi apa începe să sape mici şanţuri prin care se poate scurge mai repede. Gradat aceste şanţuri se adâncesc şi din ce în ce mai multă apă curge pe acolo.

În comparaţia noastră, şanţurile sunt noile câmpuri morfice create, care crează obişnuinţa ca lucrurile să se petreacă predominant într-un anumit fel şi nu în altul. În linii mari, teoria morfogenetică explică mult mai aprofundat şi extinde ceea ce noi numim "obişnuinţă".

Din momentul postulării ei, teoria morfogenetică s-a dovedit imediat un instrument excepţional. Deja puteau fi explicate o serie întreagă de fenomene, din cele mai diverse domenii. De exemplu, în psihologie aplicabilitatea a fost imediată, şi de fapt TM s-a potrivit perfect cu alte descoperiri din acest domeniu, cum ar fi teoria subconştientului colectiv a lui C.G. Jung.

În cercetările sale, Jung a descoperit anumite fenomene stranii, care nu puteau fi explicate dacă nu ar exista un gen de conexiune între membrii aceleiaşi specii. De exemplu, Jung a descoperit că unii eschimoşi aveau vise cu şerpi sau păianjeni, deşi aceştia nu există în cercul polar şi nici nu existau alte surse de unde să afle despre existenţa lor.

De fapt, nici eschimoşii în cauză nu ştiau cu ce visează, dar când desenau imaginile respective, cineva putea recunoaşte imediat despre ce era vorba. Astfel, Jung a postulat ideea unui subconştient colectiv la care fiecare membru al speciei este mai mult sau mai puţin cuplat, şi prin intermediul căruia are acces la o serie întreagă de cunoştinţe, arhetipuri şi obiceiuri. Acest subconştient colectiv corespunde parţial câmpurilor morfice din teoria morfogenetică.

Totodata au putut fi explicate performanţele sportivilor, care cresc în mod vizibil de la o generaţie la alta, deşi structura biologica a omului este oarecum constantă şi chiar în epoca modernă decade datorită alimentaţiei nesănătoase, sedentarismului şi ruperii faţă de natură şi de ritmurile ei normale.

Datorită faptului că articolele AIM sunt adesea copiate pe diverse forumuri şi apoi preluate de alte reviste şi site-uri, fără a specifica originea lor, vă informăm că adresa acestui articol este http://active.info.ms/?a=207 şi este publicat la Active Information Media.

Această creştere a performanţelor nu poate fi pusă doar pe seama antrenamentului, fiindcă ea se manifestă încă de la vârste fragede, la care copii mici dau dovadă de performanţe mult mai bune decat cei din trecut. În acelaşi fel in şcoli, programa şcolară devine din ce în ce mai încărcată şi copiii asimilează din ce în ce mai multe cunoştinţe.

Dacă un copil, chiar de numai acum câţiva zeci de ani, ar trebui să înveţe în ritmul unuia modern, foarte greu ar putea face faţă. În acest fel se explică foarte simplu şi ceea ce face ca anumite şcoli "cu tradiţie" să genereze mult mai uşor elevi cu rezultate excepţionale pe plan şcolar.

De fapt, această "tradiţie" este rezultatul unui câmp morfic structurat în timp la acea şcoală şi care permite celor care se integrează în el să dispună aproape imediat, deşi subconştient, de rezultatele înaintaşilor săi.

Câmpurile morfice (sau morfogenetice) se manifestă şi la nivel de comunităţi umane sau de ţări. Chiar între două ţări vecine pot exista unele diferente morfice mari, care generează modele de comportament specifice. De exemplu englezii sunt vestiţi pentru calmul lor, latinii pentru "sângele fierbinte", francezii ca fiind romantici, japonezii ca fiind în general mai corecţi şi muncitori, germanii mai rigizi şi atenţi la detalii, etc.

Aceste diferenţe crează ceea ce se numeşte "egregor" naţional, şi care reprezintă o matrice formatoare pentru indivizii unui neam. Între egregorul unui neam şi cultura şi tradiţia sa există o dependenţă biunivocă: pe de-o parte tradiţia şi cultura fac să se structureze un egregor specific, iar pe de altă parte acest egregor transmite prin câmpuri morfice generaţiilor următoare obişnuinţa de a se încadra în aceaşi cultură, religie, obiceiuri, etc.

Mulţi turişti sau emigranţi constată în mod direct aceste diferenţe de obiceiuri, mentalităţi şi comportamente care sunt puse (în mod simplist - nota AIM) doar pe seama culturii acelui popor, dar care de fapt sunt structurate de egregorul specific naţiunii respective.

În domeniul biologiei, TM a facut posibilă apariţia unor teorii şi descoperiri de ultimă oră, care ţin de frontierele ştiinţei şi care, de fapt, au făcut să apară controversele foarte aprinse pe marginea ei. Astfel, o fiinţă vie nu mai este doar un ansamblu biologic, material, ci este cuplată la un câmp morfic mult mai general şi care este de natură energetică, vibratorie.

Aici trebuie să fim bine înţeleşi: TM nu postulează direct existenţa sufletului, ci ne referim la un câmp energetic transindividual, o obişnuinţă colectivă în care se încadrează fiecare individ, atât fizic cât şi psihic.

Sheldrake a constatat în mod corect că, pentru ca un câmp morfic să poată acţiona, este necesar ca în organismul viu, încă de la nivel celular, să existe structuri care recepţionează informaţiile respectivului câmp morfic. Totodată este necesar să existe structuri emiţătoare, care din diverse acţiuni fizice să influenţeze - şn sensul structurării lor - diverse câmpuri morfice.

De fapt, conform descoperirilor din fizica cuantică, chiar particulele subnucleare sunt supuse unor câmpuri morfice specifice, şi astfel interacţiunea dintre materie şi energie se desfăşoară la orice scară din Creaţie.

Sheldrake chiar a avansat o teorie şi mai surprinzătoare, şi anume faptul că ADN-ul uman nu este în mod intrinsec depozitarul informaţiei structurante pentru o fiinţă, ci mai curând un fel de antenă de emisie-recepţie pentru câmpul morfic înconjurător, care de fapt depozitează această informaţie (detalii în Revoluţie în genetică - nota AIM).

De exemplu, la ora actuală nu se poate explica genetic cum dintr-o celulă sanguină poate apărea un organism complet, în loc să apară doar o colonie de celule sanguine, şi dintr-o celulă musculară iaraşi apare un organism complet, cu toate genurile de celule specifice, şi nu doar o colonie de celule musculare.

Ştim că ADN-ul păstrează în fiecare celulă o informaţie genetică completă pentru întregul organism, dar nu ştim cum sunt luate deciziile ca, de exemplu, dintr-o celulă de un gen să se activeze genele necesare pentru ca ea să se duplice în alta de un gen diferit, sau de acelaşi gen.

De ce într-un organism adult celulele musculare se vor divide tot în celule musculare şi nu în neuroni, de exemplu? Totodată nu ştim ce face ca celulele să ştie când au atins nivelul de diviziune necesar şi să nu se mai dividă aşa de mult...

De exemplu, care sunt factorii care opresc dezvoltarea de creştere a celulelor hepatice, oprind astfel ficatul să crească nemăsurat de mult? Este ca şi cum celulele ar şti că ficatul a ajuns la dimensiunea şi forma lui corectă şi atunci se generează doar o activitate de întreţinere la nivelul acestuia şi nu una de creştere.

TM explică foarte simplu aceste aspecte stipulând faptul că informaţiile structurale sunt înregistrate de fapt într-un camp morfic care acţioneaza asupra tuturor proceselor biologice. ADN-ul devine astfel în special un receptor (e drept, foarte complex) pentru câmpuri morfice care sunt mult mai complexe şi care păstrează mult mai multă informaţie decât ar fi capabil doar ADN-ul singur să o facă.

Dacă o fiinţă vie ar fi o construcţie, am putea compara ADN-ul cu executanţii simpli care lucrează la acea construcţie, iar câmpurile morfice cu echipa formată de proiectanţi şi ingineri constructori.

În mod evident o asemenea teorie revoluţionară, care plasează centrul de greutate al deciziilor într-un plan energetic, nu putea fi pe placul celor mai multi savanţi, la fel cum multe dintre concluziile mecanicii cuantice rămân pentru cei mai mulţi oameni ceva mai mult de domeniul paradoxurilor, decât ca fenomene capabile să ne facă să ne revizuim integral concepţia asupra Universului şi asupra propriei noastre vieţi.

O altă aplicaţie uimitoare a TM este în domeniul anumitor aspecte considerate "paranormale", şi care ţin în special de influenţa gândirii şi a emoţiilor asupra materiei. Prin TM multe dintre aceste fenomene pot fi explicate chiar foarte uşor.

Ţinând cont că ADN-ul şi în general materia este şi un emiţător care poate structura câmpuri morfice specifice, concluzia imediată este că o fiinţă vie poate emite informaţii morfice (deci structurante, generatoare), care să acţioneze asupra altor fiinte sau a materiei în general.

La ora actuală se ştie că cei care ţin plante şi le iubesc foarte mult, vorbesc cu ele şi le mângaie, fac ca aceste plante să se dezvolte foarte frumos, parcă percepând atmosfera favorabilă de care au parte. Puţini însă ştiu că aceste diferenţe de dezvoltare pot fi obţinute şi de la distanţă, pur şi simplu gândindu-ne cu iubire la planta sau la fiinţa respectivă.

Astfel, gândirea noastră structurează un câmp morfic benefic, care constituie un tipar de dezvoltare armonioasă pentru acea fiinţă. În acest caz, efectele nu mai pot fi explicate doar prin interactiuni de tip fizic, ci se necesită introducerea unor interactiuni de ordin energetic, vibratoriu.

De fapt, efectele gândirii focalizate asupra materieri şi chiar a destinului sunt foare bine cunoscute încă din antichitate, în toate culturile lumii. Există diverse proverbe foarte inspirate, de exemplu: "obişnuinţa este cea de a doua natură" sau "dacă semeni o obişnuinţă, culegi un destin".

O mare parte din ceea ce numim "destin" sau "soarta" este de fapt un ansamblu de câmpuri morfice care ne ghidează într-un anumit fel. Astfel, o fiinţă care se încadrează pe frecvenţa de rezonanţă a acestor câmpuri, va avea tendinta să acţioneze predominant conform lor si deci să aibă o direcţie specifică în viaţă.

Toate fiinţele geniale în schimb au avut calitatea de a şti, încă de la o vârstă fragedă ceea ce îşi doresc în viaţă. Această pre-ştiinţă venea sub forma unei idei sau imagini care se repeta predominant. De exemplu, un viitor dansator de excepţie îşi dorea foarte mult să danseze pe scena şi se vedea mai mereu în această postură.

Această gândire focalizată, a generat în timp un câmp morfic specific, care l-a ajutat foarte mult pe acel om să devină ceea ce dorea, şi în acelaşi timp a făcut ca şi alte câmpuri morfice secundare (unele generate de alte fiinţe umane) să se supună acestui tipar, care era mult mai puternic.

Datorită faptului că articolele AIM sunt adesea copiate pe diverse forumuri şi apoi preluate de alte reviste şi site-uri, fără a specifica originea lor, vă informăm că adresa acestui articol este http://aim.active.ws/?a=208 şi este publicat la Active Information Media.

Astfel, teoria morfogenetică validează în mod ştiinţific modalitatea prin care comportamentele sau chiar gândurile noastre modelează "destinul", prin câmpuri morfice specifice generate de către ele. De fapt, pur şi simplu aceste comportamente fac să apară tiparele şi căile care au tendinţa de a fi urmate şi mai departe, nu doar ca model de gândire ci şi ca realitate fizică.

Trebuie doar ca în dezvoltarea sa, CM să atingă o intensitate specifică, un gen de "masă critică", pentru a-i permite să se manifeste concret în planul fizic. Analogic este la fel cum într-o şcoală nu ajunge ca un singur elev să fie genial pentru ca acea şcoală să fie de renume, ci este necesar ca un anumit număr de elevi să aibă rezultate foarte bune, pentru ca acel CM generat să fie suficient de puternic şi pentru viitorii elevi care vor învăţa acolo.

Devine astfel posibil pentru o fiinţă umană să-şi transforme destinul în bine chiar la un mod radical, dacă acţionează cu suficientă energie în sensul modificării câmpurilor morfice mai vechi (care pot să-i fie defavorabile), pentru a structura astfel câmpuri morfice noi, mai puternice, şi care să o ghideze în direcţia dorită.

Mai există înca multe alte domenii de aplicare a teoriei morfogenetice, de exemplu găsirea unor modalităţi de acţiune pentru a favoriza ceva nou şi mai evoluat decât vechile forme, modele sau tipare, explicarea unor fenomene fizice sau psihice în funcţie de contextul în care au loc, etc.

Deşi teoria morfogenetică este încă în tinereţile sale, căile de cercetare şi rezultatele obţinute încă de pe acum sunt excepţionale şi o fac să fie un instrument foarte preţios pentru toţi cei capabili să îi pună în aplicare întregul potenţial.

nteresant articol, minunată teorie, câteva nelamuriri...

Mi-a placut foarte mult articolul. Cel mai bine este că sunt oferite multe exemple şi argumente care să-i ofere credibilitate şi să-i faciliteze oricărui cititor înţelegerea fenomenului. Exemplele referitoare la şoareci şi maimuţe m-au convins parţial. Adică, aş mai dori nişte lămuriri.

Aţi afirmat că surprinzător, comportamentul sau mai exact obişnuinţa de a spăla fructele în apă de către maimuţe a fost învătat foarte repede de către generaţii de maimuţe, puţine în 30 de ani de observări, şi mai mult decât atât, s-a transmis şi în alte ţări, locuri, la alte maimuţe, care bineînţeles au deprins acelaşi obicei, fără a fi intrat în contact cu maimuţele ce ştiau lucrul asta, ci prin aceste câmpuri morfice.

Hm...aici e nelămurirea mea. De ce trebuie ca maimuţele din alte locuri să fi învăţat spălatul fructelor prin aceste câmpuri morfice de la maimuţele iniţiale? Poate că şi ele şi-au dat seama că numai aşa pot mânca fructe curate?

Sau, de exemplu, de unde se ştie în mod clar că nu au învăţat de la maimuţele iniţiale lucrul ăsta, adică de unde se ştie că nu au intrat în contact cu această deprindere în mod direct de la alte maimuţe sau poate au aflat de la alte surse? Încă, mărturisesc, mi se pare puţin incredibil faptul că să zicem maimuţele b (cele care au învăţat asta şi erau altundeva) au conştientizat brusc printr-o revelaţie sau mă rog printr-o influenţă a câmpurilor morfice această deprindere.

Asta ar putea explica şi că copiii nu ar mai trebui învăţaţi anumite lucruri pentru că în cele din urmă, le vor învăţa siguri datorită existentei acestor câmpuri morfice. Magie sau nu, cine ştie, însă e foarte greu de crezut.

Şi încă o nelămurire. Se spune că oamenii dinainte erau mult mai dezvoltaţi şi capabili din punct de vedere intelectual şi spiritual. Aveau puteri pe care noi nu le mai avem azi. Telepatie, memorie fantastică etc. Oare noi acum suntem mai profesionişti decât ei datorită acestor câmpuri morfice?

Nu mai există aceste lucruri astăzi. E perfect adevărat că se poate acţiona asupra organizmelor vii (nu şi asupra lucrurilor, eu sincer nu cred că fiecare obiect are conştiinţă) transmiţând o vibraţie, un val de energie benefică chiar de la distanţă. Însă de aici până la a crede că prin dorinţe şi gânduri ne trasăm inconştient destinul, e puţin cam mult. La fel şi faptul că destinul nostru e ghidat şi desenat de ceea ce numim karma, bagaj anterior. Unde e liberul arbitru? Mai există, şi în ce fel dacă da? Multumesc, şi felicitări pentru articol!

- Întrebarile sunt foarte bine puse şi am să urmaresc să le dau nişte răspunsuri cât mai complete:

În legătură cu experimentul de pe insula Koshima, 30 de ani a fost durata integrală a cercetării, timp în care s-au făcut şi alte studii. Maimuţele au învăţat să spele fructele pe durata a aproximativ 6 ani. În cazul câmpurilor morfice nu trebuie neapărat să se transmită informaţia de la o generaţie la alta, ci este posibil ca ele să acţioneze şi în cadrul aceleiaşi generaţii.

Conteaza doar intensitatea lor ca efectele să fie vizibile. Este ca în cazul unei bombe atomice, în care pentru a se declanşa reacţia nucleară trebuie să existe o anumită masă de combustibil nuclear, numita "masă critică". Dacă exista mai puţin combustibil decât această "masă critică", atunci reacţiile nucleare nu vor putea să se produca în lanţ.

Putem admite că într-una sau două zone (insule) au existat transmiteri de informaţie de la maimuţă la maimuţă, dar nu prea este probabil ca într-un timp foarte scurt multe insule înconjurătoare plus colonia de bază de pe continent să fi fost vizitate de maimuţele de pe Koshima, mai ales că acestea erau ţinute sub supraveghere. Acest aspect apare mai clar în cazul experimentului cu şoricei. E practic imposibil ca un şoricel de la Harvard să fi ajuns la Edimburgh şi să-i înveţe pe ceilalţi despre labirintul respectiv. Deci în acest caz trebuie să ne gândim la alte metode de transmisie.

Într-adevăr, în privinţa copiilor umani, există tot felul de idei că generaţiile actuale învaţă mai prost decât cele trecute, calitatea învăţământului decade, etc. Aici trebuie însă ţinut cont de faptul că nu întotdeauna notele de la şcoală reflectă nivelul intelectual al elevului sau capacitatea lui de a asimila ceva.

Discuţia e mai complicată şi ar trebui să ţină cont de cât de mult sunt interesaţi copii moderni de ce se predă la şcoală, calitatea învăţământului şi a materiei predate, etc. Pe de altă parte copii moderni de la vârste mici sunt foarte buni în tot felul de domenii în care mulţi dintre adulţi nu sunt nici măcar începători, gen calculatoare, electronică şi telecomunicaţii, etc.

Dacă teoria că generaţiile moderne ar fi mai proaste decât cele anterioare este adevarată, atunci adulţii ar fi trebuit să poată manevra mult mai uşor un calculator sau un telefon mobil decât un copil, sau cel puţin să se obişnuiască mult mai repede cu ele. Realitatea este însă inversă şi de fapt valideaza TM. Într-adevăr, după unele teorii, în trecutul îndepartat al Pământului au existat anumite civilizaţii mult mai avansate decat cea actuală, dar nu despre ele vorbim acum.

Câmpurile morfice nu au o conştiinţă asociată, deci nu constituie ceea ce s-ar putea numi "suflet". Ele reprezintă mai degraba un fel de matriţe care generează anumite forme sau comportamente sau, ca în exemplul cu pământul şi apa, acele şanţuri care s-au format în timp şi prin care apa s-a "obişnuit" să curgă.

Deci ele se aplică oricaror aspecte din Creaţie, nu doar fiinţelor vii. Aici trebuie ţinut cont doar de următorul aspect: cu cât ceva este repetat de mai multe ori, un timp mai îndelungat şi de mai multe fiinţe, cu atât câmpul morfic generat va fi mai intens şi mai extins.

Problema liberului arbitru şi a destinului este mult mai complicată şi cuprinde şi alte aspecte, pe lângă cele morfogenetice. Din start trebuie spus că în Creaţie nu există nicăieri libertate absolută, nici măcar de conştiinţă. Prin inducţie asta ar însemna că nici măcar Dumnezeu nu ar putea să comande conştiinţei, chiar dacă ar vrea să o facă, ceea ce nu este adevărat. Deci există anumite legi pe care trebuie să le respectăm.

De exemplu, dacă băgăm degetul în foc avem toate şansele să ne ardem, fie că vrem sau că nu vrem. Sau fiecare va trebui să moară fizic la un moment dat, fie că vrea fie că nu vrea. Câmpurile morfice în destinul nostru intervin sub forma unor obişnuinţe atât individuale cât şi colective, care ne fac să acţionăm într-un anumit fel, deci ne structurează o parte din acţiuni.

În funcţie de puterea acestor câmpuri, de unele putem trece foarte uşor, la altele ne trebuie o anumită voinţă, iar la altele foarte puternice nu prea avem ce face prin mijloace umane obişnuite. Un exemplu: dacă cineva fumează de mai multă vreme, şi-a creat deja o obişnuinţă destul de puternică în acest sens, ceea ce se traduce şi printr-un câmp morfic asociat.

Datorită faptului că articolele AIM sunt adesea copiate pe diverse forumuri şi apoi preluate de alte reviste şi site-uri, fără a specifica originea lor, vă informăm că adresa acestui articol este http://active.info.ms/?a=209 şi este publicat la Active Information Media.

În acest CM intră toate aspectele care sunt legate de actul de a fuma: mişcările mâinilor, senzaţia pe care o produce ţigara în plămâni şi în gură, timpul în care fumează, atenţia pe care o acordă actului de a fuma, etc.

Să presupunem că la un moment dat acel om şi-a dat seama de efectele nocive ale fumatului şi doreşte să se lase. El va avea de luptat şi cu dependenţa psiho-fizică pe care şi-a creat-o, dar şi cu câmpul morfogenetic asociat fumatului.

Unii vor avea voinţa necesară să se lase, deci au putut să-şi modeleze în bine destinul mai negativ care era legat de menţinerea fumatului, alţii nu au voinţa necesară să facă asta şi deci liberul lor arbitru nu este suficient de puternic. În acest din urmă caz obişnuinţa negativă practic se transformă într-o parte a destinului lor.

Un alt exemplu ar fi dacă cineva se îndrăgosteşte de o fiinţă care face parte din altă clasă socială, relaţie cu care părinţii nu sunt de acord. În acest caz putem spune că există nişte câmpuri morfice (obişnuinţele sociale) destul de puternice care îi condiţionează primei persoane necesitatea de a se însura doar cu fiinte din aceaşi clasă socială şi deci în destinul ei există o tendinţă puternică în acest sens. Unele persoane vor avea voinţa necesară să facă aşa cum le spune inima şi deci să fie mai puternice decât acele obisnuinţe sociale, pe când altele vor ceda şi vor renunţa la relaţia respectivă.

Conform celor de mai sus destinul reprezintă de fapt o sumă de tendinţe pe care diverse câmpuri morfice o imprimă individului, tendinţe care pot fi atât exterioare cât şi interioare.

Pentru a transforma aceste tendinţe în bine, nu este necesar doar să avem puterea de alegere, ci şi voinţa şi capacitatea de acţiune necesare. Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite atunci putem, prin diverse metode, să generăm alte câmpuri morfice mai favorabile nouă, care să le anuleze pe cele vechi şi care să ne structureze viaţa într-un fel mai benefic.


Sursa: http://www.Kambox.net


Sa va explic pe scurt ce sunt egregorii: egregorii sunt niste campuri morfice - unele "specializate si personalizate" sunt acela forme-energie-gand din constiinta colectiva apartinand unor comunitati umane diverse. Spre exemplu exista egregori ai natiunilor si egregori ai religiilor, ba chiar (poate veti fi uimiti) exista si egregori ai familiilor. Multe culturi au avut un cult special pentru strabuni (in Japonia de exemplu acesta exista si astazi).

Egregorii devin cu atat mai puternici cu cat sunt mai multe energii investite in ei, sunt ca niste nexus-uri, niste noduri in constiinta, sunt niste locuri comune multor indivizi (spre exemplu toti cei care se identifica - considera romani - participa, investesc in acest egregor national. Ei sunt cei care il influenteaza, dar si cei care sunt influentati de el. Egregorii sunt forme ale constiintei de grup. Asta e denumirea care e folosita in magie, in psihanaliza sunt numiti "arhetipuri ale subconstientului colectiv".

Ati simtit vreodata ca sunteti romani? Sau ca ceva e "romanesc", sau acel ceva care se numeste "evul mediu" (seamana cu o emotie si e la fel de greu de descris si la fel de real). Poate ca egregorii par niste lucruri indepartate si fanteziste, dar sunt cat se poate de reali si de influenti! In anumite spatii ei pot influenta vietile tuturor in mod covarsitor, fara ca macar ei s-o inteleaga!

Egregorii pot fi si folositi; magul poate intra in rezonanta cu ei si poate folosi forta lor. Poate fi o forta uriasa pentru ca e forta si sustinerea unei colectivitati largi. Daca de exemplu, va puteti simti roman (sa spunem) si puteti trai identitatea asta cu intensitate, puteti beneficia de un aflux de forta, de inspiratie, de sustinere, participati la valorile grupului, primiti sustinerea sa, folositi energiile sale... cel care poate face asa ceva, poate fi privit de membri grupului intr-un fel foarte special: ei il vad ca reprezentativ, ca pe un exponent al grupului, al valorilor lui, o valoare nationala.

Au existat si exista indivizi care au facut asta, ii recunoastem cu totii ca REPREZENTATIVI, ca valori culturale, artistice, politice. Unii au facut mult rau folosind egregorii, de exemplu Adolf Hitler. Individul era obsedat de tot ce era german, de mitologie, rasa, religie, cultura germana si a reusit sa devina reprezentativ pentru acel egregor. Apela la un nivel mult mai profund decat cel constient, il urmau fanatici fara sa-si inteleaga fascinatia, pentru ca e suficient sa fi in rezonanta cu egregorul, ca sa fi... posedat sau posesor al acelor energii. Poti prezenta o idee, daca o traiesti si exprimi din interiorul acestui egregor ii va atinge pe multi si la un nivel atat de profund incat nici macar nu vor intelege. Poate ca deja credeti ca egregorii sunt niste chestii malefice si pot fi asa! Dar si fiintele luminoase pot folosi egregorii!

Poate ca va intrebati: ce drept are cineva sa incerce asa ceva? Raspunsul este ca deja ei sunt folositi de fortele intunericului, exact ca niste lanturi pentru suflete, de ce nu i-am folosi pentru scopurile luminii? Ca "membri" avem dreptul, fiecare contribuie, chiar nestiind, toate emotiile, gandurile, dorintele comune se cumuleaza.
Avatar utilizator
Arcangelo
 
Mesaje: 5
Membru din: Mie, Dec 12 2007 11:59 pm

A o suta maimuta

Mesajde mszavai » Joi, Apr 29 2021 12:09 pm

Efectul Celei de-a O Suta Maimuţe a fost făcut cunoscut de către biologul Lyall Wattson, în cartea sa «Lifetide» (Cursul Vieţii), apărută în 1980. El a relatat cum primatologii japonezi care studiau maimuţele macac în mediul lor de viaţă, în anii ’50, au dat de un fenomen surprinzător.

Cartea lui a fost dusă la bun sfârşit printr-o lucrare foarte inspirată a lui Ken Keyes, din 1981, numită « Efectul Celei de-a O Suta Maimuţe ». În ea, Ken Keyes a făcut un apel fierbinte pentru terminarea Războiului Rece şi politica sa de distrugere reciprocă garantată. Aici, în cuvintele lui Ken Keyes, este o descriere a elementelor cheie ale Efectului Celei de-a O Suta Maimuţe.

"Maimuţa japoneză, Macaca fuscata, a fost observată în mediul ei natural, timp de 30 de ani.

În 1952, pe insula Koshima, oamenii de ştiinţă au dat maimuţelor cartofi dulci, aruncându-i în nisip. Maimuţelor le-a plăcut gustul cartofilor dulci şi proaspeţi, însă murdăria de pe ei nu le-a plăcut.

O maimuţă în vârstă de 18 luni, numită Imo, a fost observată cum a putut rezolva problema, spălând cartofii într-un izvor din apropiere. A învăţat-o pe mama ei această şmecherie. Colegii ei de joacă au învăţat această nouă modalitate şi le-au învăţat şi ei pe mamele lor.

Această inovaţie culturală a fost preluată, rând pe rând, de către celelalte maimuţe, sub ochii cercetătorilor.

Între anii 1952 şi 1958 toate maimuţele tinere au învăţat să spele nisipul de pe cartofii dulci, ca să îi facă mai buni la gust.
Doar adulţii care şi-au imitat puii, au urmat această dezvoltare socială. Ceilalţi adulţi au continuat să mănânce cartofii dulci, murdari.

Apoi a început să se întâmple ceva. În toamna lui 1958, un anumit număr de maimuţe Koshima spălau cartofii dulci – numărul lor exact nu este cunoscut.

Să presupunem că, într-o dimineaţă, la răsăritul soarelui erau 99 de maimuţe pe insula Koshima, care au învăţat să-şi spele cartofii lor dulci.

Să presupunem, în continuare, că, mai târziu în acea dimineaţă, a o suta maimuţă a învăţat să spele cartofi.
Atunci s-a întâmplat!

Către seară, aproape toţi membrii cetei îşi spălau cartofii dulci, înainte de a-i mânca.
Energia adăugată de această a o suta maimuţă a creat cumva o breşă ideologică!
S-a observat însă ceva.

Un lucru extrem de surprinzător a fost că obiceiul spălării cartofilor dulci a trecut apoi peste mare.
Coloniile de maimuţe din alte insule şi comunitatea de maimuţe de pe insula principală de la Takasakiyama au început să-şi spele cartofii dulci.

Astfel, când un număr critic a achiziţionat o nouă cunoştinţă, această nouă cunoştinţă poate fi comunicată de la o minte la alta.
Chiar dacă numărul exact poate să varieze, acest fenomen al Celei de-a O Suta Maimuţe înseamnă că doar când un număr limitat cunoaşte o nouă modalitate, ea poate rămâne în proprietatea conştiinţelor acestor oameni.

Însă există un punct în care, dacă o singură persoană mai achiziţionează acea cunoştinţă, câmpul prinde atâta putere, încât această cunoştinţă poate fi preluată aproape de toată lumea!"

Iniţial, Lyall Watson a studiat şi asamblat povestea din dovezile lăsate de cercetătorii primatelor. Deoarece fenomenul i-a surprins atât de mult pe cercetători, ei n-au numărat câte maimuţe au fost necesare pentru a ajunge la acest efect. Aşa că Watson a propus un număr arbitrar, 99, şi a considerat că unul în plus, aşa-numita cea de-a o suta maimuţă, ar atinge masa critică de conştiinţă necesară pentru ca efectul să se declanşeze.

Noul model de comportament s-a extins spre majoritatea, însă nu spre totalitatea maimuţelor. Maimuţele vârstnice, mai ales, au rămas credincioase modelelor vechi de comportament, rezistând schimbării. Când noul model de comportament a apărut, dintr-o dată, în comunităţile de maimuţe pe celelalte insule, doar câteva maimuţe pe acele insule au prins noua idee. Cele mai receptive la idei noi au început să imite noul comportament şi să demonstreze în faţa celor tineri şi impresionabili. Astfel, au început şi ei propria lor cale spre eventualul lor efect al celei de–a o suta maimuţe.

Cum funcționează efectul celei de-a o suta maimuţe

Mecanismul acestei transferări a ideilor lucrează în acelaşi fel pentru maimuţe, ca şi pentru celelalte fiinţe conştiente. Noi trăim într-o atmosferă de minte globală. Creierul uman primeşte şi transmite, în mod constant, imagini şi informaţii către şi de la atmosfera mentală în care suntem cufundaţi.

Mintea globală, cunoscută şi sub denumirea dată de Jung, de “inconştient colectiv”, nu încetează să funcţioneze, din cauză că un număr mic de sceptici nu agreează efectele sale. Funcţionează la fel cum a funcţionat întotdeauna, pasând informaţia de la un individ la altul, pe baza frecvenţei lor comune de conştiinţă. Dacă maimuţele progresiste au avut o idee nouă, la fel au avut şi maimuţele progresiste de pe celelalte insule. Ele au rezonat pe aceeaşi frecvenţă a conştiinţei.

Invenţiile sunt făcute, adeseori, concomitent de inventatori care nu sunt în contact fizic unii cu alţii. De exemplu, în 1941, Les Paul a proiectat şi construit prima chitară electrică, chiar când Leo Fender, de la Instrumente Muzicale Fender, făcea exact acelaşi lucru.

Aţi avut vreodată o idee şi apoi aţi văzut alţi oameni exprimând sau utilizând acea idee? Probabil v-aţi spus “Hei! Eu m-am gândit primul la asta!” Ei bine, acesta este modul în care mintea globală lucrează. Este o atmosferă pe care o împărţiţi cu toate celelalte fiinţe conştiente, însă intraţi pe tema şi frecvenţa minţii care vă interesează mai mult.

Ce înseamnă asta pentru tranziţie

Când suficienţi oameni au trecut prin versiunea lor proprie a Tranziţiei spre noua conştienţă, atunci masa critică va fi atinsă şi, dintr-o dată, toţi vor deveni conştienţi de Noua Realitate şi valorile lor vor fi centrate pe inimă.
Aceasta este ziua când valorile centrate pe inimă vor deveni centrul gândirii obişnuite la majoritatea oamenilor. Aceasta este ziua în care omenirea va începe să privească înapoi la ce s-a schimbat şi să realizeze că o enormă tranziţie a avut loc.
Avatar utilizator
mszavai
Site Admin
 
Mesaje: 462
Membru din: Mar, Iul 12 2005 1:38 am


Înapoi la Metafizică

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 1 vizitator

cron